Blog - Cristian Negrea

Boicotul olandez

2012-02-23T21:25:00.008+02:00

Sursa imagine www.boicoland.ro

O iniţiativă interesantă a doi europarlamentari, unul român şi unul polonez, îi cheamă pe esteuropeni la o acţiune fără precedent la un asemenea nivel, la boicotul produselor olandeze. Cadrul este dat de o situaţie politică internă existentă în Olanda, unde în parlament partidul PVV (al libertăţii), un partid extremist cu un procentaj redus, şantajează executivul, asigurându-i o fragilă majoritate în parlament fără de care guvernul nu ar putea fi susţinut. În cazul în care PVV nu mai susţine guvernul, acesta cade la următoarea moţiune. Echilibrul fragil din legislativ i-a dat acestui partid extremist o marjă de manevră la care nu a visat şi care o foloseşte pentru a-şi promova programul bazat pe ura de rasă, astfel încât să poată înscrie cât mai multe puncte electorale la următoarele alegeri. Un aspect pe care marşează acest partid este atitudinea împotriva imigranţilor de orice natură care ar lua locurile de muncă ale olandezilor. Dar mai este şi un alt context exploatat cu abilitate, cel al atitudinii populaţiei faţă de o anumită parte a acestor imigranţi care s-au făcut vinovaţi de acţiuni violente, inclusiv împotriva autorităţilor statale în multe ţări din Europa Occidentală.

Nu mă refer aici la acţiunile reprobabile ale unor conaţionali de-ai noştri şi de altă naţionalitate, ci la alte aspecte mult mai violente. Nu cred că aţi uitat revoltele de stradă care au răvăşit Franţa şi Anglia cu puţin timp în urmă, rezultate cu distrugeri, incendieri şi adevărate lupte de stradă ale imigranţilor cu forţele de ordine, mai ales cei proveniţi din Asia şi Africa (vezi Anarhia londoneză şi România). Olanda nu a trecut prin astfel de bătălii în oraşele sale, dar au fost acţiuni care au şocat populaţia ţării. Mă refer aici la asasinarea lui Theo van Gogh, urmaş al pictorului van Gogh, regizor, producător, autor şi actor, autorul unui film despre violenţa contra femeilor în unele societăţi musulmane. La 2 noiembrie 2004, în timp ce se deplasa cu bicicleta, a fost împuşcat de opt ori de către un islamist marocano-olandez, Mohammed Bouyeri, care a încercat să-l decapiteze cu un cuţit şi i-a prins în piept, tot cu un cuţit, un mesaj plin de acuzaţii contra societăţii occidentale şi a evreilor. Bouyeri a fost împuşcat în picior în timpul capturării şi a fost condamnat pe viaţă. Acest asasinat a ridicat un val de indignare în toată ţara, protestele s-au ţinut lanţ, chiar au fost raportate peste o sută de tentative de incendiere a moscheilor sau fapte de violenţă asupra unor subiecţi musulmani.

PVV încearcă să câştige puncte electorale din această stare a populaţiei, dar ţinta lor este de data asta estul Europei, din moment ce pe partea cealaltă, cea mai violentă, nu pot lua prea multe măsuri. Dar chiar faptul că o fac împotriva esteuropenilor le conferă vizibilitatea unor acţiuni concrete, cum ar fi blocarea aderării la spaţiul Schengen a României şi Bulgariei. Până la urmă, nu poate fi vorba de o blocare, ci de cel mult o amânare de câteva luni, dar punctele electorale se înscriu oricum. Tot în acest context se înscrie şi iniţiativa PVV de a crea un site unde cetăţenii olandezi sunt invitaţi să posteze plângeri împotriva comportamentului est-europenilor, în general.

Boicotul ca armă

Această atitudine, de a boicota produsele olandeze nu este o măsură care să poată fi trecută uşor cu vederea. Au mai existat şi în alte ţări şi în majoritatea cazurilor, acolo unde consumatorii s-au raliat în masă, efectul a fost imens, chiar devastator pentru cei care au fost ţinta boicotului. Pentru Olanda, o piaţă de peste o sută de milioane de consumatori cum e cea est-europeană care i-ar refuza produsele, un astfel de protest ar avea efecte teribile, ţinând cont că peste două treimi din PIB-ul Olandei depinde de exporturi. În contextul crizei economice, o scădere masivă, peste nivelul estimat din cauza crizei, i-ar face pe oamenii de afaceri olandezi să fie nevoiţi să reducă personalul, lucru care ar afecta direct guvernul, atât prin scăderea încasărilor, cât şi prin creşterea indemnizaţiilor de şomaj pentru cei disponibilizaţi. Confruntaţi cu aceste probleme, oamenii de afaceri vor face presiuni asupra guvernului, care va trebui să ia o decizie, menţine cererile PVV şi se confruntă cu o cădere economică masivă, sau renunţă la sprijinul PVV pentru a salva economia, dar riscând să cadă la următoarea moţiune. Ar mai fi calea de mijloc, să convingă PVV-ul. Dar până atunci, oamenii de afaceri au şi început să reacţioneze, doar în perspectiva unui astfel de boicot, spunând că purtarea reprobabilă a guvernului olandez dăunează comunităţii de afaceri olandeze şi obstrucţionează redresarea economică. Vorbesc de pierderea unor afaceri de două miliarde de euro, o cifră impresionantă. Şi asta înainte ca boicotul să fie instituit efectiv, deocamdată doar menţionarea lui provoacă fiori reci pe spinările afaceriştilor olandezi.

Dar care ar fi companiile vizate de acest boicot est-european? În primul rând cele cu marca olandeză, brandurile lor: Shell, Heineken, Dove, TNT, Amstel, Lipton, Rexona, Knorr, Axe, Wolters Kluwer, Tom Tom şi altele. Închipuiţi-vă la nivelul pieţei de o sută de milioane de consumatori din Europa de Est o scădere de 20%, ca să puteţi da o dimensiune a potenţialului efect asupra exporturilor Olandei. O găluşcă pe care nici un guvern nu ar putea-o înghiţi. Orice guvern din orice ţară responsabilă ar trebui să reacţioneze în faţa unei asemenea provocări.

România şi boicotul

Întrebarea ce rămâne şi se pune pentru noi, ce ar reprezenta un astfel de boicot din punct de vedere al României. Să ne uităm puţin pe cifre. Olanda este principalul investitor în economia României, lucru care ridică multe întrebări asupra motivelor ascunse care stau la baza refuzului acestei ţări de a admite România în spaţiul Schengen, deoarece o admitere în acest spaţiu ar fi şi în beneficiul oamenilor de afaceri olandezi, printr-o mai bună integrare economică între cele două părţi. Ca exemplu, aduc părerea transportatorilor internaţionali, care se plâng că din cauza amânării admiterii României şi Bulgariei în acest spaţiu, pierd timp şi bani în urma staţionării TIR-urilor la punctele de trecere, un aspect deloc de neglijat, mai ales că cele două ţări au îndeplinit toate criteriile tehnice pentru admitere în Schengen, şi toate ţările din spaţiul Schengen au aprobat admiterea României şi Bulgariei, mai puţin Olanda. Dorim un spaţiu economic comun, dar unii, de fapt unul, nu îl vrea pe deplin. Revin mai încolo asupra acestui aspect, acum vorbesc de cifre.

Dacă ne uităm strict la datele statistice, vom observa că balanţa comercială dintre România şi Olanda, defavorabilă României, în sensul că România importă din Olanda mai mult decât exportă, dar această balanţă negativă are tendinţa de a se reduce din ce în ce mai mult. Spre exemplu, deficitul comercial cu Olanda este în scădere, de la 1236,8 milioane euro în 2007 la 1129,5 milioane în 2008, apoi brusc la 543,5 în 2009, o creştere la 613 în 2010, dar care nu se compară cu deficitul aproape dublu din 2007 sau 2008. Situaţia devine interesantă dacă ne uităm pe cifrele disponibile până la 31 august 2011, adică trei trimestre din patru pentru acest an. Deficitul comercial a scăzut la 253,4 milioane euro, în urma creşterii exportului românesc faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut de 47%, pe când importurile au crescut faţă de aceeaşi perioadă cu 11%. Aceste creşteri au fost realizate, la exporturile României, de maşini, aparate şi echipamente electrice (280,7 milioane euro), produse agricole vegetale (82,7 milioane) vehicule şi echipamente auxiliare de transport (21,6 milioane); produse metalurgice (20,4 milioane); produse din mase plastice şi cauciuc (12,5 milioane euro). Creşterea importurilor din Olanda (117,9 milioane) a fost realizată de vehicule şi echipamente auxiliare de transport (42,2 milioane euro); produse ale industriei chimice (26,5 milioane euro); produse agricole vegetale (10,3 milioane euro). Să fim cinstiţi şi sinceri măcar faţă de noi, această reducere a deficitului comercial se datorează creşterii continue a competitivităţii economiei româneşti în contextul concurenţial al Uniunii Europene. Acest trend nu poate decât să ne bucure, dar se pare că olandezii nu au aceeaşi părere, şi este de la sine înţeles acest lucru. Nu prea le convine o creştere economică şi competitivă a produselor româneşti care în curând le vor face probleme pe propria lor piaţă, mai ales că economia lor se bazează în proporţie de peste două treimi pe exporturi. Vă daţi seama ce ar însemna un boicot asupra bunurilor de larg consum olandeze în economia românească? În prima fază, respectiv în câteva luni, trendul se va accelera şi vom ajunge să exportăm către ei mai mult decât importăm.

Întrebarea care se pune, ce ar fi dacă ei ar impune un boicot asemănător produselor româneşti? Răspunsul este mult mai simplu, ar fi imposibil. Nu ar avea cum. Pentru a explica acest lucru va trebui să aruncăm o scurtă privire asupra contextului politic regional, care este strâns legat de cel economic.

După 1989, ţinând cont de calitatea slabă a produselor româneşti, am devenit o piaţă de desfacere ideală pentru toţi cei care doreau să vândă ceva, indiferent de calitate. Au trecut ani buni până să începem din nou să apreciem produsele noastre proprii, să regăsim calitatea românească şi să apreciem produsele româneşti. Încet, încet, am început să o vedem, dar această întârziere ne-a costat scump în balanţa comercială externă (vezi Altceva despre siguranţa naţională), dar astăzi vedem cum tot mai mulţi consumatori se îndreaptă spre brandurile naţionale, mai ales că înţeleg că prin această alegere plătesc salariul unui muncitor român şi păstrează banii în comunitate.

În acest sens, ţările din jurul nostru şi-au dezvoltat companii puternice, care au devenit transnaţionale, concurente cu multinaţionalele occidentale pe anumite segmente de piaţă. Consumatorii români nu aveau o disciplină de piaţă, foarte des întâlnită în vestul Europei, unde fiecare consumator era targetat spre propriile produse naţionale. Sunt notorii exemplele cu consumatori germani care cumpără Grundig, deşi Sony era mai ieftin şi cu mai multe opţiuni, sau britanicii care se scuză că nu au găsit ceva vegetale englezeşti. Mai trebuie să adăugăm şi faptul că noi, românii, avem vecinii pe care ni i-a dat Dumnezeu, vecini care nu ne suportă deloc. Iar aceştia, din acest spirit, refuză la cumpărare produsele româneşti, este un fapt cu care va trebui să ne obişnuim. Ceea ce este ciudat este faptul că noi le cumpărăm produsele, pe motive mercantile, că poate sunt mai bune sau mai ieftine, uitând că în acest fel le alimentăm financiar scopurile politice. Astfel, am văzut fel de fel de firme vecine devenite transnaţionale care s-au extins şi fac afaceri bune în România, pe când firmele româneşti sunt pur şi simplu boicotate în vecini, doar din simplul motiv că sunt româneşti.

O astfel de politică a făcut ca românii să nu aibă branduri sonore ca fiind româneşti, dar să furnizeze mare parte din subansamble din care sunt făcute alte branduri occidentale de succes. Excepţii notabile există, ca şi Dacia, dar sunt prea puţine faţă de potenţialul creativ existent în România. Două lucruri au împiedicat dezvoltarea mai multor transnaţionale româneşti, primul fiind neîncrederea consumatorilor români, deoarece nu ai cum să-ţi dezvolţi piaţa externă fără să te bazezi pe vânzările de pe cea internă, al doilea fiind refuzul vecinilor de a cumpăra produse româneşti, deoarece primul pas în dezvoltarea pe pieţele externe îl reprezintă pieţele vecinilor, cele mai apropiate.

Un dezavantaj major, dar în contextul unui conflict economic cu Olanda acesta devine un avantaj. Spuneam că olandezii nu ar putea răspunde cu aceeaşi monedă în cazul unui boicot românesc asupra produselor olandeze. În primul rând, dacă consumatorii olandezi ar decide să boicoteze produsele româneşti, nu prea ar avea cum. Majoritatea produselor româneşti de pe piaţa olandeză nu au un brand propriu, ci sunt sub alte branduri, cu câteva excepţii, cum ar fi cel al vinurilor. Deci consumatorii finali nu au cum să identifice produsele româneşti, deoarece ele sunt parte a altor produse. De exemplu, cam jumătate din industria constructoare de nave din Olanda foloseşte subansamble produse în şantierele româneşti. Cum ar putea să boicoteze olandezul de rând produsele româneşti, refuzând să urce pe un vapor dacă află că jumătate din el este construit în România? Ajungem deja în domeniul ridicolului.

Aşa putem vedea că boicotul românesc este mult mai eficient decât orice tentativă reciprocă olandeză. Şi în cazul nostru, putem boicota doar produsele clar olandeze. De exemplu, nu cred că consumatorii de lactate vor refuza să cumpere Napolact sau Milli, care este deţinut de firma olandeză Friesland, deoarece majoritatea nici nu ştiu asta. Dar boicotul numelor de marcă olandeze ar fi suficient să dea o lovitură economiei acestei ţări, lovitură care i-ar face pe decidenţii politici să revină la realitate.

Aspecte strategice în refuzul Olandei

Un lucru prea puţin mediatizat în acest refuz al Olandei de a permite accesul României şi al Bulgariei în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie, ţine şi de unele aspecte strategice prea puţin mediatizate, în presa din România deloc relevate.

Este tipic, ne preocupăm mai mult de bătaia politică internă, de scuipatul permanent între partidele noastre, pierzând din vedere esenţialul, contextul internaţional. Mi se pare strigător la cer felul în care ne consumăm timpul şi energia în luptele politice interne, în timp ce în jurul nostru totul se năruie. Suntem ca şi muzicanţii de pe Titanic care cântă în timp ce vaporul se scufundă, absenţi la tot ce se întâmplă dincolo de ei, dar foarte vocali dacă careva greşeşte vreo notă muzicală. Trăim un teatru al absurdului, Eugen Ionesco ar putea fi mândru, Europa se scufundă în criză, în timp ce noi discutăm la infinit despre prezenţa opoziţiei în parlament. În anul 1453, în timp ce armatele turceşti ale lui Mohamed al II-lea, supranumit mai târziu Cuceritorul asediau Constantinopolele, liderii religioşi discutau la nesfârşit teza dacă îngerii au sex sau nu. Cam aşa suntem şi noi acum, criza zguduie întreaga lume, Uniunea Europeană se pregăteşte pentru un şoc masiv al crizei, iar noi... discutăm dacă vreo pipiţă de la televizor are silicoane naturale sau dacă opoziţia face protest sau grevă în parlament. De-ar fi trăit Caragiale în vremurile noastre, ar fi trebuit să scrie nonstop, zi şi noapte, şi tot nu ar fi fost îndeajuns pentru a prinde măcar o parte din absurdul politicii noastre interne.

Îmi dau seama şi mă bazez în aceste afirmaţii pe mai multe lucruri, în primul rând tratarea evenimentelor grave de pe mapamond doar din perspectivă electorală, adică unii doresc şi nu doresc semnarea unui tratat care să limiteze deficitul bugetar, dar nici măcar nu o spun clar dacă o doresc sau nu, aşteptând probabil să vadă cum se marchează asta electoral. Dar subiectul este altul boicotul asupra produselor olandeze şi aspectele strategice în atitudinea Olandei de refuz al accederii României şi implicit al Bulgariei în spaţiul Schengen.

Olanda este conştientă de importanţa transporturilor navale în viaţa sa economică, doar a avut un imperiu colonial susţinut pe flota sa. Tot aşa, ştie de însemnătatea căilor de transport pe apă, de cât este de important cine le controlează şi ce înseamnă să le administreze, taxele din tranzit şi serviciile conexe fiind un important venit pentru bugetul olandez.

Cel mai ieftin transport este cel pe apă, existenţa unei căi navigabile a facilitat încă din antichitate dezvoltarea unei naţiuni sau a unei civilizaţii, cum au fost fenicienii, grecii şi alţii. În America, existenţa fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi navigabili a avut un impact imens în viitoarea dezvoltare economică.

Tot aşa, pentru Olanda, portul Rotterdam, cel mai mare şi important port european, are o importanţă crucială în economia europeană şi olandeză în particular. De ce mai mult decât alte porturi europene? Deoarece este la gura de vărsare a fluviului Rin, care pătrunde adânc în interiorul Europei. Mai mult, din 1992 fluviul Maine, afluent al Rinului, este legat de fluviul Dunărea pe un canal lung de 171 km. Astfel, cea mai scurtă cale pe apă dintre Rotterdam şi Constanţa este de-a lungul Rinului, Maineului, al Canalului Maine – Dunăre, de-a lungul Dunării, apoi pe canalul Dunăre – Marea Neagră şi apoi pe mare până la Constanţa. Marele avantaj economic este că de-a lungul acestei lungi căi navigabile poate fi asigurat accesul cu cheltuieli de transport minime în foarte multe puncte din centrul Europei. Olanda se bucură de această poziţie a Rotterdamului prin serviciile oferite şi taxele încasate, deloc de neglijat.

Dar odată cu intrarea României şi Bulgariei în Schengen, o mare parte din fluxul de marfă spre centrul Europei nu va mai intra prin Rotterdam, ci prin Constanţa, aici se poate face vama, descărcarea vaselor de până la 165000 TDW şi încărcarea pe nave mai mici, de 5000 TDW sau barje fluviale de 3000 TDW, care pot forma convoaie de maximum 6, astfel încât se pot transporta pe fluviu câte 18000 TDW concomitent. Mă refer aici la fluxul de marfă din regiunea asiatică, importurile din China şi sud-estul Asiei, din Japonia şi alte părţi, pentru care traseul cel mai scurt devine cel prin Oceanul Indian, Marea Roşie, Canalul Suez, Marea Mediterană, Marea Neagră, Constanţa şi apoi calea mai susmenţionată. Astfel, s-ar putea reduce dezechilibrul de zece la unu dintre transportul pe Rin şi cel de pe Dunăre. Odată cu intrarea României în Schengen, o parte din veniturile Rotterdamului vor trece în contul Constanţei, un alt lucru care nu prea convine Olandei, motiv în plus pentru a se opune aderării României la Schengen, sub pretextul convenabil al echilibrului fragil al guvernului şantajat de PVV. Poate fi unul din cazurile în care situaţia le convine amândurora, atât guvernului, cât şi PVV.

De aceea consider că trebuie să acţionăm şi să ne apărăm drepturile, boicotând produsele olandeze înlocuindu-le preferabil cu cele româneşti, iar unde nu se poate, cu produse similare de altă provenienţă.

Până la urmă, un astfel de boicot ar putea avea efect, cu condiţia ca mai mulţi români să se ralieze acestuia. Ar fi o şansă ca să ne demonstrăm, în primul rând nouă înşine, că suntem importanţi, contăm şi avem un cuvânt greu de spus în afacerile europene. Avem puterea, este la noi, va trebui doar să o folosim, iar efectele ei vor putea fi mai mari decât ne aşteptăm. Este un prim pas, un precedent, care ar fi păcat să-l ratăm. Putem boicota produsele olandeze eficient, mai ales că avem alternative cel puţin de acelaşi nivel calitativ. Trebuie doar ca în faţa rafturilor de la supermarket să alegem, este dreptul nostru şi datoria noastră, iar prin alegerea noastră am putea influenţa inclusiv politica europeană faţă de noi. Încă nu ne dăm seama, dar acesta este un test, un test al voinţei noastre de a ne impune în faţa Europei ca şi un popor liber, cu drepturi şi opţiuni. Depinde doar de noi să arătăm că suntem capabili să alegem aceste opţiuni şi să ne impunem ca şi o forţă a consumatorilor care nu poate fi manipulată cum ar dori alţii.

Premisele răpirii Basarabiei

2012-02-15T17:34:00.000+02:00

Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii româneşti înstrăinate, recăpătate şi din nou pierdute, care nici astăzi încă nu şi-a găsit calea şi drumul, care încă bâjbâie şi ezită între cele două direcţii diametral opuse ce i se deschid, spre est şi spre vest. Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.

Războaiele ruso-turce

În drumul lor expansionist spre Constantinopol, era inevitabil ca ruşii să nu se lovească la gurile Dunării de români. Visul lor secular, de a ocupa Constantinopolele justificând denumirea care şi-a luat-o încă din secolul XVI, de a treia Romă, se traducea printr-o continuă şi susţinută expansiune pe toate direcţiile, cu precădere pe ţărmurile Mării Negre, pentru a ajunge la centrul imperial stăpânit de turci după 1453, iar calea principală era prin nordul şi vestul Mării Negre spre Peninsula Balcanică.

După bătălia de la râul Kalka, 1223, Rusia intră timp de un sfert de mileniu sub dominaţia tătară, dar după ieşirea de sub această dominaţie apetitul de cuceriri nu a putut fi oprit. Astfel, primele contacte cu Moldova au avut loc în timpul lui Ştefan cel Mare, care s-a încuscrit cu ţarul Ivan al III-lea, fiica sa Ileana căsătorindu-se cu fiul Ivan la 1483. Dar anul următor, când Ştefan cel Mare solicită ajutor rusesc pentru recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, ţarul îl refuză. După mai bine de două sute de ani, timp în care ruşii îşi continuă expansiunea neobosită în toate direcţiile, interesul lor faţă de Moldova devine de prim rang. Ţarul Petru I, modernizatorul Rusiei, îl învinge pe regele sudez Carol XII la Poltava (1709) şi obţine accesul la Marea Baltică. Carol XII se refugiază la Tughina, sub protecţia turcilor, la acea vreme şi Tighina, ca şi toate cetăţile de la Nistru, mai puţin Hotin şi Soroca, erau raiale turceşti, pentru a ţine sub ascultare domnii moldoveni. Vorbim aici de Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi teritoriul Bugeacului, unde fuseseră stabiliţi tătarii, dar care vor fi strămutaţi în Crimeea între 1792 şi 1812, când nu mai existau tătari deloc în Bugeac. Alianţa dintre Cantemir şi Petru I, la care Constantin Brâncoveanu nu s-a raliat, a avut drept rezultat înfrângerea dezastruoasă de la Stănileşti, pe Prut, în iunie 1711. Ţarul a fost nevoit să semneze o pace grea, a trebuit să evacueze Moldova pe care armatele sale au tratat-o ca pe o ţară cucerită (cronicarul Nicolae Costin menţionează că la banchetul dat cu ocazia semnării tratatului între Cantemir şi ţarul Petru, nici un boier nu a rămas nejefuit de moscali). Ţarul mai trebuia să renunţe la stăpânirea cazacilor care reveneau sub ascultarea sultanului, să dărâme zidurile cetăţilor care le ridicase la hotarul cu teritoriile stăpânite de turci şi să restituie cetatea Oceakov. Cantemir, cu curtea sa şi boierii săi, a fost nevoit să plece în exil în Rusia unde şi-a sfârşit zilele. Ion Neculce, unul dintre cei mai mari cronicari moldoveni, a reuşit să revină în Moldova în 1713. Una din consecinţele primei invazii ruseşti pe teritoriile române, cea de la 1711, a fost faptul că turcii au transformat şi Hotinul cu împrejurimile sale în raia, teritoriu militar pus sub autoritatea directă a unui paşă. De asemenea, sunt impuse domniile fanariote până la 1821.

Înfrângerea de la Stănileşti nu a stăvilit elanurile expansioniste ale Rusiei, ba dimpotrivă. O mare piedică în calea ruşilor erau cazacii, care se uneau când cu ruşii, când cu turcii. Această piedică este rezolvată pe moment de împărăteasa Ana care îi aduce sub ascultare la 1734. Cum e cu istoriografia oficială a ruşilor, în 1953 s-a serbat cu mare fast împlinirea a trei sute de ani de la unirea ruşilor cu ucrainenii, prilej cu care Hrusciov, el însuşi ucrainean, a dăruit Crimeea Ucrainei, când de fapt vedem că ucrainenii, în speţă cazacii, oscilau cum puteau între ruşi şi turci. La fel, ultima ecranizare a lui Taras Bulba abundă de patriotardisme vechi şi ieftine, cazaci care mureau în luptă cu polonezii în secolul XVII, dar consolaţi la gândul că Rusia (!) va fi odată o mare putere.

La 1718, austriecii, care cuceriseră Ardealul în 1699, cuceresc Banatul şi Oltenia, rămase sub stăpânirea lor prin pacea de la Passarovitz, între Turcia, Austria şi Veneţia. În martie 1736, armatele ruse de sub comanda feldmareşalului Munich ocupă Azovul, Turcia declară război Rusiei. Ruşii merg din victorie în victorie, recuceresc Oceakovul şi generalul rus Lascy invadează Crimeea. La 9 ianuarie 1737 Austria şi Rusia încheie un tratat secret de alianţă ofensivă contra Turciei. Austria îşi oferă medierea în război şi turcii, neştiind de tratat, acceptă. Susţinuţi de austrieci, ruşii pretind cedarea Kubanului, a Crimeei şi a Basarabiei, recunoaşterea Moldovei şi Valahiei ca principate autonome sub suzeranitate rusească, dar negocierile eşuează, astfel, Austria declară şi ea război Turciei la 6 iunie 1737. Austriecii sunt înfrânţi la Belgrad, dar ruşii intră în Moldova şi câştigă bătălia de la Stănceşti (31 august) şi o altă armată cucereşte Hotinul (28 august), Iaşi (13 septembrie), ruşii coboară şi pătrund în Valahia până la Câmpina. Ei o declară pe ţarina Ana drept Doamnă a Moldovei. Izgonirea turcilor din raialele ocupate era cea mai fierbinte dorinţă a moldovenilor, aşa că ruşii au fost primiţi ca şi eliberatori. Această atitudine se va schimba rapid, în urma sălbăticiei cu care se comportau ocupanţii, chiar şi boierii români îşi pierdură încrederea în Rusia. Înfrângerea austriecilor, care au fost nevoiţi să părăsească Oltenia după o ocupaţie de douăzeci de ani, s-a răsfrânt şi asupra ruşilor, ameninţaţi de eliberarea trupelor turceşti angajate contra austriecilor. Astfel, ei sunt nevoiţi să evacueze Moldova şi să restituie turcilor Hotinul şi Oceakovul, în 1739.

Odată cu acest război, românii au înţeles la ce se pot aştepta din partea ruşilor, dar au înţeles şi puterile occidentale apetitul de cuceriri al ţarilor, care încercau să profite de slăbiciunea Turciei. Astfel, la 30 septembrie 1768, izbucneşte un nou război între Turcia şi Rusia. Turcii merg din eşec în eşec, astfel că la 1770 sunt complet ocupate ţările române, ruşii făcând pregătiri pentru anexarea lor totală al Rusia. Boierii români erau împărţiţi în tabere, unii doreau să scape de turci, alţii intuiau că vor înlocui o suzeranitate cu un jug. Dar victoriile ruseşti îi îngrijorau pe austrieci, de teama prăbuşirii imperiului otoman fără a putea trage foloase maxime, Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, pune bazele unei înţelegeri cu Frederic al II-lea al Prusiei, a cărei victimă va fi Polonia. Austria şi Franţa se opuneau categoric anexării principatelor române. Prin presiunile regelui Prusiei, Frederic al II-lea, asupra ţarinei Ecaterina a II-a, în care ameninţa direct cu războiul alături de austrieci, principatele române sunt salvate de la anexiunea rusească sau de la independenţa de sub protecţia rusească, în schimb Polonia este împărţită, iar Crimeea devine independentă.

Crimeea îşi va plăti scump scurta ei perioadă de independenţă, prin asta vedem ce soartă le era hărăzită ţărilor române dacă deveneau şi ele independente sub protecţie rusească, aşa cum s-a întâmplat cu Crimeea. Ruşii au continuat să aţâţe luptele interne dintre tătarii din Crimeea, cei proruşi şi proturci. Şaghin Ghirai, aderentul politicii ruse, se refugie la Taganrog şi ceru ajutorul ţarinei Ecaterina a II-a. Aceasta îşi trimise armata care linişti lucrurile şi proclamă unirea ei cu Rusia (1782). Favoritul ţarinei, mareşalul Potemkin, cel care era destinat în planurile ţarinei să devină conducătorul unui stat dac sub oblăduirea Rusiei a organizat o vizită a ţarinei în noua provincie şi de aici provine expresia „satele lui Potemkin”, referitoare la dezinformare. În drumul alaiului imperial, Potemkin ridica sate din carton şi placaj care erau populate cu ruşi în costume populare care o aclamau pe ţarină şi îi mulţumeau pentru că i-a scăpat de turci. După trecerea alaiului, acestea erau desfăcute şi transportate mai departe. Aşa a fost ocupată Crimeea, unde nu existau deloc ruşi ci doar tătari, dar ţarina era convinsă că a eliberat o provincie plină de etnici ruşi. Polonia a pierdut o seamă de teritorii în favoarea celor trei, Austria, Prusia şi Rusia. Ştergerea ei de pe hartă va fi definitivată în 1792 şi 1795. S-a refăcut abia în 1918, pentru a fi ştearsă din nou în 1939, împărţită între Germania şi URSS, până în 1945, când teritoriul ei va fi mutat la vest, o parte dintre provinciile sale fiind şi acum în componenţa Ucrainei. Deşi au scăpat de anexiune, Moldova a pierdut în urma acestor modificări Bucovina, la 1775, cedată Austriei pentru a face legătura între Transilvania şi Galiţia, noua provincie smulsă de la polonezi. Această provincie atunci a primit denumirea de Bucovina, de la bucovine, sau codrii de fag care se întindeau de la Cernăuţi până la Hotin.

Chestiunea anexării principatelor române doar a fost amânată de către Rusia, nu a renunţat la ea. Pentru a-şi câştiga bunăvoinţa Austriei, Ecaterina a II-a a venit cu noi propuneri de împărţire a Imperiului Otoman, scriindu-i în 1782 lui Iosif al II-lea. Ea propunea egalitate perfectă între acţiunile lor şi existenţa unui stat între ele, ca zonă tampon, statul dac refăcut. Este de la sine înţeles ce s-ar fi întâmplat cu acest stat odată cu dispariţia imperiului otoman, ar fi devenit subiect de împărţeală între Austria şi Rusia, rămaşi singuri, sau obiect de confruntare între ei. Pe tronul Bizanţului ar fi urmat să urce marele duce Constantin Pavlovici. Austria era în principiu de acord, fixându-şi zonele de interes în peninsula balcanică şi Marea Adriatică, precum şi Hotinul, dar şi Oltenia. Dar se îndoia de viabilitatea pe moment a acestui plan, ţinând cont de interesele celorlalte puteri.

Anexarea Crimeei şi cererea de către Rusia a Georgiei de la Turcia a făcut ca imperiul otoman să declare război Rusiei în 1787. Din nou Moldova şi Valahia vor fi invadate şi devastate. Cancelariile occidentale au început să se agite şi din nou principatele române au scăpat de anexiune datorită intervenţiei Prusiei, dar şi a Angliei şi Olandei. Dar Rusia obţine Edisanul teritoriul de la Bug la Nistru (pacea de la Iaşi, 1792), un an mai târziu obţine şi Podolia (la nord de Edisan). Austriecii obţin prin pacea de la Şiştov Orşova şi ratificarea anexării Bucovinei.

În 1792, ruşii au ajuns la Nistru şi de atunci românii nu au mai avut linişte.

Războiul de la 1806 – 1812

Câţiva ani a fost linişte, ursul îşi devora prada, dar apetitul lui a crescut cu fiecare bucată de pământ înghiţită. Dar alte evenimente se petrec pe continent care distrag atenţia tuturor. Revoluţia franceză de la 1789, urmată de executarea regelui Ludovic al XVI-lea (1793), era văzută ca o ameninţare de către toate capetele încoronate ale Europei prin posibilitatea de contagiune. Iar venirea la conducerea Franţei a lui Napoleon Bonaparte va zgudui lumea din temelii.

La 1806, Rusia era după o serie de înfrângeri contra armatelor lui Napoleon, cea mai usturătoare fiind cea de la Austeriltz (2 decembrie 1805), numită şi bătălia celor trei împăraţi, unde împăratul Napoleon a zdrobit armatele ruso-austriece conduse de împăratul Francisc al II-lea al Austriei şi de împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 decembrie 1805, Napoleon încheie un tratat de alianţă cu Turcia pentru a ţine Rusia ocupată. Ambasadorul francez la Istambul, generalul Horace Sebastiani, în vara lui 1806, este în măsură să demonstreze turcilor că cei doi domnitori ai principatelor române, Alexandru Moruzzi şi Constantin Ipsilanti, simpatizează cu ruşii şi furnizează sprijin mişcărilor revoluţionare din Balcani. La 24 august 1806, domnul Valahiei Constantin Ipsilanti este destituit printr-un firman şi înlocuit cu Alexandru Şuţu. Ruşii ameninţă cu războiul, turcii revin şi-l reinstalează pe Ipsilanti pentru a evita conflictul, dar turcii deja trec Nistrul sub comanda generalului Michelson, ocupând Iaşiul la 29 noiembrie 1806. Cetăţile turceşti au fost cucerite, iar până la 24 august 1807 sunt din nou ocupate în întregime principatele române. Operaţiunile militare se suspendă temporar prin armistiţiul de la Slobozia.

Noua ocupaţie rusească a fost mult mai grea decât oricare dintre cele turceşti. Generalul Kutuzov, care l-a înlocuit pe Michelson după sinuciderea acestuia, s-a grăbit să proclame cele două principate drept gubernii ruseşti. O mărturie contemporană: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii ţării, pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur pe averea lui.” La orice gest de împotrivire, oricine era executat. Chiar i s-a cerut de către ruşi Divanului să caute un călău care să ducă la îndeplinire pedepsele cu moartea. Călători occidentali în acea vreme prin Moldava şi Valahia le-au asemuit cu „un deşert”. Când i s-a atras atenţia lui Kutuzov asupra faptului că ţăranilor li s-a luat tot şi că nu le-a mai rămas nimic, guvernatorul rus a răspuns că le-au rămas „ochii ca să poată plânge”.

Chestiunea principatelor dunărene devine periferică în urma mutaţiilor politice şi negocierilor din Europa. Situaţia politică se schimba cu repeziciune, ruşii sunt bătuţi din nou de Napoleon la Friedland în iunie 1807. Principalul adversar rămâne pentru Franţa lui Napoleon Anglia, asupra căreia intenţionează să instaureze o blocadă continentală, după ce aceasta rămăsese stăpâna mărilor în urma victoriilor amiralului Nelson la Abukir (1799) şi Trafalgar (1805). Pentru ca blocada să fie efectivă, Napoleon avea nevoie şi de concursul ruşilor, cei ce furnizau Angliei materii prime şi importau produse de lux. Astfel are loc înţelegerea de la Tilsit (7 iulie 1807) între Napoleon şi ţarul Alexandru, prin care este recunoscută hegemonia franceză în vestul Europei în schimbul libertăţii de acţiune ruseşti în Suedia şi Turcia. Principatele trebuiau evacuate de ruşi, dar turcii nu le puteau ocupa până la încheierea păcii, dar mai exista şi un protocol secret, conform căruia dacă Turcia nu încheia pace în trei luni, ambele puteri urmau să pornească la război contra Turciei şi să-şi împartă prada. La fel se înţelesese Rusia şi cu Austria, îneţelegere reiterată la 1804. Dar, ca de obicei, cum o face şi în prezent în cazul Transnistriei, Rusia nu s-a retras din principate invocând diferite pretexte.

De asemenea, prin acordul de la Tilsit, Alexandru se angaja să medieze între Anglia şi Napoleon, pe când acesta din urmă se angaja să medieze între ruşi şi turci. Dar sătul de lipsa de rezultate a negocierilor cu Anglia, Napoleon trimite ţarului faimoasa scrisoare din 2 februarie 1808 în care îi propunea împărţirea lumii între Franţa şi Rusia. „Noi nu trebuie să ne ciocnim, lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia”, scria Napoleon. Mai erau propuneri pentru o expediţie militară în India şi împărţirea Turciei între cei doi. Încep tratativele între ministrul de externe rus, Rumianţev şi ambasadorul francez Caulaincourt. Franţa ar urma să primească Silezia pentru compensarea înghiţirii Moldovei şi Valahiei de către ruşi. Alexandru mai cerea pentru el, în afara principatelor române, Bulgaria, poate Serbia, Constantinopolele, Bosforul şi Dardanelele, consimţind ca Franţa să-şi anexeze Morea, Egiptul, Albania, poate Siria şi o parte din Bosnia.

„Grand Project”, Marele Plan, cum este cunoscută în literatură istorică franceză această scrisoare, nu putea fi îndeplinită pe deplin, cel puţin în acele condiţii. Se pare că scopul ei era măgulirea lui Alexandru, deoarece în acelaşi timp Napoleon căuta să ridice contra Rusiei veşnica sa rivală în regiune, Austria, atrăgându-i atenţia asupra primejdiei moscovite şi socotind pretenţiile austriece asupra văii Dunării, inclusiv asupra principatelor, drept fireşti. Franţa promitea să nu admită împărţirea Turciei, sau dacă era nevoie, să cheme Austria la această împărţire ca primă interesată.

Înfrângerea lui Napoleon în Spania l-a făcut din nou să caute o înţelegere cu împăratul Rusiei. În septembrie 1808 are loc o întâlnire urmată de un tratat secret la Erfurt. Napoleon consimte încorporarea în Rusia a Finlandei, Moldovei şi Valahiei, în schimb Rusia recunoştea pe fratele lui Napoleon pe tronul Spaniei. Franţa se angaja la ajutor militar numai dacă în războiul ruso-turc ar fi intervenit Austria sau o altă putere. La rândul său, Rusia ar fi trebuit să intervină în cazul unui război franco-austriac. De data asta atmosfera nu mai era la fel de sinceră, fiecare dorea să câştige timp, amânând răfuiala inevitabilă, pentru ca să se ocupe de problemele lui presante: Napoleon în Spania, Alexandru în principatele dunărene şi cu Turcia. Dar războiul stagna, deoarece ruşii îşi retrăseseră o parte din trupe pentru a le folosi în războiul cu Suedia, iar turcii trebuiau să facă faţă unei noi revolte a ienicerilor, cei care de o vreme puneau şi răsturnau sultanii din Constantinopol. Sub impresia Erfurtului, Turcia se apropie de Anglia. La 15 aprilie 1810 ruşii notificară încorporarea ţărilor române în imperiul lor. În cazul în care anexiunea ar fi reuşit, principele Prozorovski avea gata şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, restul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.

Contele Nicolae Kamenski al II-lea trece la comanda armatei ruse de la Dunăre, şi lui i-au fost date instrucţiuni de către ţar privitoare la anexarea Moldovei şi Munteniei, independenţa Serbiei şi o despăgubire de război din partea Turciei de 20 milioane piaştri. Kamenski propune cedarea Olteniei către Austria în schimbul Bucovinei, dar curtea de la Viena respinge ideea.

Prietenia ruso-franceză de la Erfurt începuse să scârţâie, neînţelegerile au început să se accentueze. Ţarului i se imputa nerespectarea sistemului continental, lui Napoleon i se imputa anexarea oraşelor Hansei şi a statului Oldenburg. Anul 1811 s-a scurs în pregătirile militare ale ambelor părţi, atât Rusia, cât şi Franţa au înţeles că confruntarea era inevitabilă.

Răpirea Basarabiei

În condiţiile date, trebuia grăbită pacea cu Turcia, pentru ca ruşii să aibă mână liberă împotriva francezilor. La 19 aprilie 1811 locul lui Kamenski este luat de Kutuzov, care se grăbeşte să forţeze o decizie pe plan militar, pentru a-i sili pe turci să accepte pacea propusă de ţar. Kutuzov rupe armistiţiul şi generalul Markov trece Dunărea prin surprindere în apropiere de Giurgiu luând tabăra turcească pe nepregătite. Turcii aveau un efectiv de 40000 de soldaţi, o parte trecuseră Dunărea şi intraseră în Muntenia, dar prin manevra lui Kutuzov au fost tăiaţi în două, jumătate din armată fiind distrusă. A fost cea mai cumplită înfrângere a turcilor din acest război, marele vizir Ahmed reuşind să scape cu fuga la Rusciuk (14 octombrie 1811). Marele vizir a stăruit după aceasta la reluarea tratativelor şi încheierea rapidă a păcii, scopul ruşilor, de fapt.

Tratativele au început la Giurgiu, la începutul lui noiembrie. Din partea ruşilor erau Italinski, Sabaniev şi Fonton, dragomanul ambasadei ruseşti din Istambul, iar din partea turcilor Selim, Hamid şi Galip, având drept tălmaci pe Dumitrache Moruzzi, care era socotit de unii drept înţeles cu Kutuzov. Rusia a cerut cedarea ambelor principate, dar turcii au refuzat, nu erau deloc dispuşi să renunţe la grânarele imperiului şi la bazele lor de operaţii contra Austriei şi Rusiei. Ruşii, care erau grăbiţi din cauza intenţiilor tot mai clare ale lui Napoleon de a porni o campanie împotriva lor, au lăsat să se înţeleagă că s-ar mulţumi numai cu Moldova, în cel mai rău caz cu linia Siretului. Generalul Langeron merse la Rusciuk pentru a-i comunica marelui vizir Ahmed această ultimă cerere.

Între timp, împuternicitul francez la Constantinopole, la Tour-Mauborg, încerca să-l convingă pe sultan că în curând Franţa va porni la război contra Rusiei şi că Napoleon va restaura regatul Poloniei, desfiinţat în întregime la 1795. În cazul provinciilor cedate către Rusia, ele vor fi recucerite şi date Poloniei, care se va întinde până la Dunăre. Aceste sugestii l-au făcut pe sultan să fie mai îndărătnic în cedările contra Rusiei, deşi era învăţat cu duplicitatea tuturor puterilor.

Negocierile au trecut prin trei stadii. În noiembrie 1811, turcii erau dispuşi să cedeze Basarabia până la Prut, mai puţin partea de sud, cu cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă. În martie 1812 erau dispuşi să cedeze Cetatea Albă, pentru ca în aprilie să renunţe şi la restul. Ţarul Alexandru I era grăbit, dorea încheierea păcii cât mai repede. În acest sens îl întreba pe Kutuzov printr-o scrisoare dacă el considera că era suficient pentru lichidarea afacerii să ceară doar Moldova până la Siret, urmând a pretinde despăgubiri de 20 de milioane de piaştri pentru evacuarea restului din principatele române. Mai târziu, tot printr-o scrisoare, în martie 1812, ţarul permite lui Kutuzov, în nevoie extremă, să încheie pacea mulţumindu-se cu hotarul pe Prut până la Dunăre, dar cu condiţia încheierii unei alianţe ruso-turce contra lui Napoleon. Ţarul se grăbea, ameninţarea lui Napoleon era tot mai pregnantă.

Este interesant de ştiut despre negocierile dintre generalul Longeron şi marele vizir Ahmed de la Rusciuk. Referitor la cererea ruşilor a Moldovei până la Siret, vizirul a răspuns că „este ruşinos ca ruşii, care stăpânesc un sfert din glob, să se certe pentru o fâşie de pământ (între Prut şi Siret) care nici nu le este folositoare”. La insistenţele solului rusesc, marele vizir Ahmed a zis: „Vă dau Prutul, nimic mai mult, Prutul sau războiul, am jertfit grozav de mult până acum, Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi (Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin) şi o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei, Soroca, şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”. Vestea a fost surprinzătoare pentru ruşi, care poate nu se aşteptau la asemenea concesii teritoriale. Propunerea a fost trimisă către sultan şi către ţar, iar negocierile s-au mutat de la Giurgiu la Bucureşti în decembrie 1811.

Avizul sultanului, cum spuneam în discuţia despre cele trei faze de negociere, era să nu se cedeze sudul Basarabiei şi gurile Dunării cu cetăţile Ismail şi Chilia. Turcii aşteptau un semn de la Napoleon, semn care nu mai venea, pe când ruşii presau în continuare, aşteptând atacul lui Napoleon care în ochii lor devenise inevitabil. Era o cursă contra cronometru. În acest context, pentru a-i forţa pe turci, Kutuzov redeschise ostilităţile militare, atacând. Speriaţi şi fără vreun semn de la Napoleon, turcii au semnat cedarea Moldovei până la Prut, a Basarabiei, la 16 mai 1812.

Ca o paranteză, înaintea încheierii păcii, ţarul Alexandru şi-a pierdut răbdarea şi l-a trimis pe amiralul Cigeagov să-l înlocuiască pe Kutuzov, maqi ales că ajunseseră până la el şi plângerile moldovenilor referitoare la abuzurile armatei ruseşti, la care Kutuzov a răspuns că „românii mai au ochii ca să plângă”. Cigeacov considera achiziţiile teritoriale pentru Rusia la acel moment neoportune, ţinta lui fiind o alianţă cu Turcia, pe care Kutuzov o considera o chestiune de mai mică însemnătate. Dar Kutuzov, prevenit de Rumianţev referitor la sosirea lui Cigeacov, a grăbit încheierea păcii inclusiv prin mijloace militare. Când Cigeacov a ajuns la Bucureşti, era deja prea târziu, pacea se încheiase cu cedarea Basarabiei. Cigeacov face un raport nefavorabil faţă de Kutuzov, insistând că acesta pierduse alianţa cu Turcia contra lui Napoleon, pe când el propunea un plan de atac al armatei ruse (dacă s-ar fi făcut alianţa cu Turcia) pe teritoriul imperiului otoman spre Italia şi Iliria, care l-ar fi obligat pe Napoleon să rupă o parte din trupele sale destinate atacului împotriva Rusiei. Planul era oarecum fantezist, dar totuşi Kutuzov a intrat în dizgraţie până ce capacităţile sale militare au fost din nou necesare imperiului ţarist în timpul războiului cu Napoleon.

Turcia şi-a dat seama că a greşit la scurt timp după încheierea păcii. Ca de obicei, greşelile diplomaţiei au fost plătite de alţii, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost făcut ţap ispăşitor şi condamnat la moarte. Că a fost sau nu vândut ruşilor, este altă poveste, dar vina cea mare o poartă diplomaţia turcească care a greşit fundamental şi nu a înţeles situaţia politică pe continent, ulterior s-a dovedit că ruşii ar fi fost dispuşi să renunţe la tot doar ca să aibă pace în zonă pentru a-i putea face atacului inevitabil al lui Napoleon care s-a şi produs la scurtă vreme.

Până la urmă, asta a fost povestea răpirii Basarabiei la 1812. Boierii moldoveni au protestat în zadar către Poarta otomană, menţionând că au pierdut prin această cedare mai mult de jumătate din veniturile ţării, din care plăteau şi tributul către Constantinopol. Dar la momentul cedării, Moldova nu avea domn, acesta, Scarlat Vodă Calimach, fiind izgonit de ruşi în momentul în care ocupaseră Moldova. După retragerea lor din partea de vest, de la dreapta Prutului, acesta a revenit şi a protesta împreună cu boierii, menţionând că Poarta nu era în drept să cedeze teritorii care făceau parte din Moldova, deoarece ocârmuirea lor era în seama domnului şi a divanului de la Iaşi. Poarta otomană nu avea nici un drept să le cedeze fără ca domnul şi boierii să nu fi fost ascultaţi, aşa spuneau vechile capitulaţiuni cu Poarta care nu au fost niciodată abrogate. Până la urmă, cedarea Basarabiei s-a făcut ilegal faţă de toate legile şi tratatele existente între Moldova şi Imperiul Otoman. Dar lucrurile au rămas aşa cum le ştim în ziua de astăzi.

Concluzii

Trebuie să recunoaştem şi să ne împăcăm cu acest lucru, cedarea Basarabiei nu s-a făcut de către dragomanul Dumitrache Moruzi, ci de către diplomaţia imperiului otoman, care nu avea niciun drept să o facă, dar a făcut-o încălcând toate tratatele cu Moldova. Că Moruzi era înţeles cu ruşii sau nu, nu are prea mare importanţă, oricum el a plătit cu viaţa. Răpirea Basarabiei a fost un rezultat al unei reaşezări în urma unui cutremur geopolitic major ce a urmat revoluţiei franceze din 1789 urmată de dictatura lui Napoleon. Acest lucru se vede clar din negocierile intense asupra noii împărţiri a Europei din această perioadă. Problema este că şi acum traversăm un cutremur geopolitic (vezi Noul cutremur geopolitic).

Un alt aspect important, condamnarea la moarte a dragomanului Moruzi a fost doar ideea de a găsi un ţap ispăşitor pentru performanţele slabe ale diplomaţiei turceşti, care nu a văzut semnele clare privitoare la graba ruşilor de a încheia pacea în contextul pregătirilor lui Napoleon pentru campania din Rusia. O tărăgănare tipic orientală şi o minimă rezistenţă armată ar fi putut decide soarta Basarabiei la acel moment. Dar în momentul în care marele vizir Ahmed a făcut propunerea cu linia Prutului, ruşii nu au mai lăsat prada din mână. Dar turcii s-ar fi putut suci şi reveni, aşa cum au mai făcut-o de multe ori, mai ales că timpul curgea în favoarea lor.

Realitatea, după cum am consemnat, este că ruşii au obţinut în final mai mult decât au sperat. La încheierea păcii de la 16 mai 1812, s-a ordonat ca în toate bisericile ruseşti să se aducă laudă lui Dumnezeu că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă şi cu o nouă lărgire a hotarelor sale şi că în sfârşit a reuşit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre.

Până la urmă, se vede că aceasta este o caracteristică constantă a diplomaţiei ruseşti, fie că vorbim de cea ţaristă, comunistă sau postcomunistă. Face cereri maximale, bate cu pumnul în masă, în speranţa că va obţine măcar o parte din aceste cereri, iar faptul că ei cedează de la aceste cereri maximale pare o victorie pentru ceilalţi, care se grăbesc să o proclame ca atare. În fond, astfel ruşii obţin mult mai mult decât şi-au propus şi mult mai mult decât ar fi putut spera vreodată. Ne amintim cum au cerut în 1940 Basarabia şi Bucovina, deşi aceasta din urmă nu intra în anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop. Hitler a fost surprins, dar tot au obţinut jumătate din Bucovina, plus ţinutul Herţa înglobat şi el de linia groasă trasată de Molotov pe hartă. Un alt exemplu, mai recent, în 1997, la prima lărgire a NATO de la căderea comunismului, când au fost acceptate în NATO Polonia, Cehia şi Ungaria, cu opt ani în urmă aflate în sfera de influenţă rusă. Rusia a făcut un asemenea circ şi scandal, deşi nu avea cum să se opună acestei extinderi, nu avea pârghii şi mijloace să o facă chiar dacă ar fi dorit. Şi a obţinut în schimb, pe lângă altele, pentru îndulcirea pastilei, accesul în G7, care a devenit G8, clubul primelor state industrializate din lume, deşi economic nu avea cum să se prezinte nici măcar la uşă. Are rol de decizie printre cei mari economic, deşi un an mai târziu, în 1998, Rusia a fost grav afectată de o criză economică proprie. La fel, astăzi Rusia face un circ enorm referitor la scutul antirachetă, deşi nu are argumente şi nu i se poate opune, dar o face tot în speranţa de a obţine concesii maxime la care nici nu visa cu un an înainte.

Altă problemă esenţială, în acea perioadă, nu numai Basarabia a fost pe muchie de cuţit, ci principatele române în întregime. Erau total ocupate de către ruşi, iar aceştia au cerut anexarea lor la imperiul ţarist, la fel cum au făcut-o până atunci în timpul ocupaţiilor din 1736-1739, din 1768 sau 1787. mai târziu, îşi vor reînnoi pretenţiile în timpul ocupaţiilor din 1828-1834, în 1848 sau 1853. Dar, din fericire pentru noi, marile puteri au intervenit pentru stăvilirea expansiunii neobosite a Rusiei şi s-au opus, cum a făcut Prusia în secolul XVIII. Doar dacă ne uităm la înţelegerea de la Tilsit, între ţarul Rusiei şi Napoleon, şi facem un exerciţiu de imaginaţie, în cazul în care Anglia ar fi fost învinsă, principatele române ar fi fost anexate în întregime, pentru ca ele să repete soarta Finlandei şi a Poloniei. Fără existenţa unui stat român în ascensiune în a doua jumătate a secolul XIX, este greu de imaginat soarta Transilvaniei la începutul secolului XX. Presiunea rusă a continuat şi în secolul XIX, dar marile puteri au domolit apetenţa ruşilor şi chiar au intervenit militar, în războiul din Crimeea (1853-1856) pentru a o stăvili. O consecinţă a regândirii geopolitice a regiunii a fost şi unirea de la 1859, puterile occidentale devenind interesate în apariţia unui bloc care ar putea stăvili presiunea rusească către peninsula balcanică, iar rezultatul a fost crearea statului român. Până la urmă, în acea perioadă, am fost victima înţelegerilor între marile puteri ale momentului, unele dintre ele, cu tot cu influenţa lor, fiind deja dispărute în negura istoriei.

Răpirea Basarabiei a fost o tragedie, dar putea fi şi mai rău, puteau dispărea atunci întreaga Moldovă, ca şi Muntenia. dar cum s-a putut întâmpla una ca asta, unde erau românii care se băteau de la egal la egal cu marile imperii ale timpului în perioada medievală? Răspunsul nu este greu de aflat. Românii au lungi tradiţii militare, sunt buni luptători, aşa cum au dovedit-o de nenumărate ori. Dar faţă de perioada medievală, când domnitorii români ridicau 30000 de luptători în fiecare dintre cele trei ţări române (mai mult decât puteau ridica toate landurile germane), mai târziu au apărut armele de foc individuale, care au schimbat modul de ducere a războiului. Foarte scumpe şi greu de manevrat, era nevoie de un antrenament îndelungat pentru o bună folosire a lor, ceea ce luptătorii români nu o puteau face, ei fiind în majoritate ţărani a căror principală activitate era munca câmpului. La nevoie, ei lăsau plugul şi luau sabia, fiind instruiţi în scurte antrenamente cum să se lupte. Iar tiparul luptelor medievale în estul Europei, corp la corp în cadrul maselor largi de trupe, îi favoriza contra aceloraşi tipuri de luptători, trebuie menţionat că acei cavaleri înzăuaţi reprezentau o minoritate capabilă să lupte în duel unul la unul, dar în confruntările de pe câmpul de luptă contra unor mase masive de infanterie nu erau eficienţi, după cum s-a văzut la Nicopole în 1396. Eficienţa militară a armatelor româneşti a scăzut din lipsa mijloacelor militare ale momentului, artilerie, archebuze şi celelalte, astfel că în secolul XVIII, ţările române erau într-o stare de vasalitate totală şi la discreţia capriciilor marilor puteri, ajungând astfel masă de schimb în cadrul negocierilor. Totuşi, luptătorii români au făcut mare carieră în serviciul altor puteri care i-a înzestrat cu arme pe măsură, în secolul XVIII erau peste 5000 de români în armata ţaristă, având unităţi proprii, iar în armata austriacă regimentele grănicereşti româneşti au înscris pagini de glorie (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon). Chiar şi în timpul acelor vremuri, românii s-au bătut cu curaj, dar au trebuit să o facă alături de o parte sau alta, ca să menţionăm doar bătălia de la Piteşti (18 octombrie 1737) contra austriecilor unde românii sub conducerea lui Ioan Nicolae Mavrocordat (fratele domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat) zdrobesc avangarda austriecilor compusă din 5000 de husari unguri şi 300 germani, sau de la Pasul Buzăului din mai 1788, victorie românească contra prinţului austriac Friederich Josias von saxa Coburg. Dar în timp armele moderne au devenit mai ieftine, fiind produse în serie, şi mai accesibile, în acelaşi timp mai uşor de mânuit fără un antrenament special îndelungat.

Odată cu constituirea României la 1859 şi reformelor militare, această ţară a început să conteze militar, fapt care a făcut ca pretenţiile ruseşti să devină din ce în ce mai dificil de realizat, cum a fost în 1878, când ruşii, drept mulţumire pentru ajutorul dat la Plevna de cei 40000 de români ne-au ameninţat cu desfiinţarea armatei, iar Carol I le-a răspuns că „o armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desfiinţată”, dar pretenţiile de anexare din partea ruşilor nu au încetat. Ne-am descurcat şi ne-am bătut bine atât timp cât armatele şi tacticile militare au fost de masă, ca şi în războaiele mondiale. Dar ce ne facem astăzi, când asistăm din nou la o profesionalizare extremă a armamentului şi forţelor militare, de neimaginat cu douăzeci de ani în urmă. Azi nu se poate să câştigi o bătălie fără armament adecvat, decât cu excepţia notabilă când adversarul este mai prost echipat decât tine. Iar dacă ne uităm în jur, nu avem parte de acest caz fericit.

Douăsprezece invazii ruseşti au îndurat românii începând cu 1711 şi sfârşind cu retragerea Armatei Roşii din 1958, adică una la douăzeci de ani. Unele ar fi putut fi, dacă nu evitate, atunci atenuate, dacă românii ar fi avut un atu puternic care se numeşte putere militară. Nu ar fi fost suficient, la nivelul secolului XVIII, să zicem, dar existenţa unei puteri armate gata de luptă, ar fi cântărit greu la negocierile dintre marile puteri peste capul nostru. Acest lucru s-a văzut mai târziu, în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Şi dacă astăzi nu dorim să fim victime cum am fost în trecut, mai ales în contextul în care ne aflăm, al unui nou cutremur geopolitic, avem nevoie de credibilitate, iar credibilitatea în relaţiile internaţionale se bazează pe ceva în spatele declaraţiilor, iar acest ceva se numeşte pur şi simplu forţă, economică sau politică, iar în cea mai brută manifestare a sa se numeşte simplu forţă militară.

Bibliografie:
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991
Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România, Bucureşti, 1996
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti,editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Noul cutremur geopolitic

2012-02-07T21:39:00.001+02:00

Într-un articol precedent, pe lângă importanţa luptelor pentru conştiinţa oamenilor şi neutrilor ca şi pregătire psihologică pentru un posibil viitor conflict, pe lângă importanţa internetului ca şi câmp de bătălie în acest scop şi contribuţia esenţială a acelor luptători anonimi care apără onoarea şi istoria României în mediul virtual (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului), am vorbit şi despre cutremurele geopolitice în contextul acestor bătălii ale internetului, mare parte destinate să urnească din loc în conştiinţa masei consumatorilor de informaţie percepţia asupra dreptului istoric pentru a schimba cu prima ocazie starea de fapt. Cel mai propice moment pentru a transforma o situaţie de fapt, de multe ori în ciuda dreptului istoric este cel cauzat de evenimente numite cutremure geopolitice. Am făcut atunci o scurtă incursiune în ceea ce reprezintă un cutremur geopolitic, şi mă simt dator să revin, mai ales că sunt semne din ce în ce mai clare că suntem deja martorii fazei incipiente a unui nou cutremur geopolitic major, după unii analişti reputaţi suntem deja angrenaţi în acesta.

Cutremure şi cutremure geopolitice

Cutremurul este un fenomen natural, în majoritatea cazurilor, deşi pot exista şi cutremure antropice, create de mâna omului, de mai mică intensitate, cum ar fi cazul exploziilor subterane sau prăbuşirii unor galerii de mină. Dar în cea mai mare parte sunt fenomene naturale cu un mare potenţial de distrugere. Cauza acestora este acumularea de tensiuni la nivelul scoarţei terestre, în plăcile tectonice care se freacă una de alta, tensiuni care în momentul eliberării bruşte transmit o undă de energie în sol care frământă suprafaţa pământului, începând cu epicentrul (punctul de suprafaţă de deasupra hipocentrului, punctul de la adâncime) până când energia acumulată se eliberează. În cazul unui cutremur submarin, descătuşarea de energie are ca rezultat formarea de valuri tsunami, care pot fi devastatoroare.

La fel se întâmplă şi în cazul cutremurelor geopolitice, atâta doar că în loc de plăci tectonice, trebuie puse mase de oameni, fie că vorbim de state, naţiuni, popoare, religii şi civilizaţii. Iar un astfel de cutremur este tot rezultatul unor tensiuni acumulate în timp şi dezlănţuite brusc, cu efect devastator. Ca şi cutremurul clasic, care se petrece în câteva secunde sau minute, un cutremur geopolitic se petrece într-un timp relativ scurt la scară istorică, răstimpul câtorva ani. Iar după un astfel de cutremur geopolitic, situaţia devine de nerecunoscut, în sensul că se petrec schimbări geopolitice de aşa natură încât nimeni nu şi-le-ar fi putut închipui înaintea acestui cutremur, ca şi cum nimeni nu putea şti cum va arăta Japonia după cutremurul şi tsunamiul din 11 martie 2011, inclusiv centrala nucleară de la Fukushima fiind afectată. Rezultatele unui cutremur geopolitic sunt la fel de imprevizibile ca şi în cazul unui cutremur clasic. În astfel de cazuri, poţi doar încerca să prevezi unele schimbări, dar nu ai cum să le prevezi pe toate, deoarece de multe ori nici nu-ţi dai seama că un cutremur geopolitic se petrece sub ochii tăi decât atunci când este prea târziu.

Deci cutremurele geopolitice implică schimbarea bruscă a situaţiei geopolitice, o schimbare într-un timp relativ scurt care afectează mai mult sau mai puţin pe toată lumea. Aceste cutremure geopolitice pot fi majore, cu efecte pe întreg globul, sau minore, regionale, de multe ori ca şi replici ale celor majore.

Am mai comparat în articolul menţionat rolul vitezei cu care se petrec modificările geopolitice cu acceleraţia, modificarea vitezei unui corp într-un timp scurt: „Un vehicul, pornit de pe loc, respectiv de la viteza de 0 km/h la viteza de 100 km/h. Această accelerare se poate face lent, în zece minute de creștere înceată a vitezei, și nimeni nu simte impactul acestei creșteri. Sau se poate face rapid, ca și în cazul mașinilor performante, în trei secunde. În cazul unui avion de luptă în mai puțin de o secundă. Mai trebuie să dau exemplul navetelor spațiale? La fel și cutremurul geoplitic. Închipuiți-vă schimbarea realităților geopolitice în timp ca și trecerea de la 0 la 100 km/h în trei secunde. Timpul este prea scurt, nici nu vă dați seama că s-a schimbat ceva. La 0 km/h puteți deschide portiera și puteți coborî din mașină fără vreun pericol. Trei secunde mai târziu, nu v-aș sfătui să faceți asta. La fel se întâmplă cu realitatea geopolitică în cazul unui cutremur geopolitic. Cel mai important, ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.”

Cutremurele geopolitice în istorie

În trecut, până în timpurile moderne, toate cutremurele geopolitice au fost regionale, dar pentru acea vreme pot fi considerate majore, deoarece se răsfrângeau asupra întregii lumi cunoscute la acea vreme, deşi pentru noi, la ora actuală, pot părea regionale. Să luăm un exemplu. Căderea imperiului roman la 476 a fost un cutremur geopolitic major, a afectat profund întreaga lume cunoscută de atunci, care se limita la bazinul mediteraneean şi regiunea înconjurătoare. S-a produs într-un răstimp mai îndelungat, deoarece comunicaţiile mergeau atunci cu viteza calului şi nu cu viteza internetului, iar accesul la informaţie îl avea un procent destul de mic de învăţaţi sau factori responsabili. Un chinez din acei ani nu avea de unde să ştie că acest imperiu există, aşa că nu avea cum să-l afecteze. În schimb, cucerirea Chinei de către mongolii lui Kublai Khan a fost un cutremur geopolitic major pentru acea regiune, şi dacă nu ar fi fost Marco Polo acolo, europenii ar fi aflat de asta poate peste câteva sute de ani. Au aflat peste câţiva ani, dar aceasta nu i-a afectat în vreun fel, deoarece nu prea existau contacte şi schimburi esenţiale la nivel major între cele două părţi ale lumii. Dar atunci când au venit în contact, cum a fost cazul în timpul năvălirilor migratoare, Europa s-a cutremurat sub cutremurele geoplitice.

Un alt cutremur geopolitic a fost revoluţia franceză de la 1789, care a zguduit din temelii lumea modernă. Întreaga Europă a intrat în vâltoarea consecinţelor acesteia, una dintre ele fiind chiar ascensiunea lui Napoleon. Din aceleaşi motive cutremurul a rămas între graniţele europene, deşi s-a simţit şi în afara ei, dar mai puţin, totuşi, au fost influenţe în cadrul imperiilor coloniale sau posesiunilor asiatice ale Rusiei. După înfrângerea şi exilarea lui Napoleon, statele mari ale Europei constituie Sfânta Alianţă tocmai pentru a evita o nouă revoluţie, un nou cutremur geopolitic.

Majoritatea cutremurelor geopolitice, ca şi cele clasice, încep cu o perioadă de acumulare de tensiuni, de energii, ca şi plăcile tectonice care se apropie şi încep să preseze. Presează din ce în ce mai tare, uneori intră una sub alta prin subducţie, dar tensiunile se acumulează şi la un moment dat răbufnesc violent, schimbând pentru totdeauna suprafaţa pământului în jurul epicentrului. Munţi se prăbuşesc, păduri sunt făcute una cu pământul, cratere ca şi nişte văi adânci răsar dintr-o dată, apele îşi schimbă cursul, valurile tsunami izbesc ţărmurile schimbându-le înfăţişarea. De exemplu, războaiele religioase din trecut, dintre care şi războiul de 30 de ani (1608 – 1648), a început printr-o perioadă de acumulare mai lungă de 50 de ani, în care ideile Reformei au pătruns treptat, apoi tensiunile s-au descărcat sub forma unui război care a pustiit Europa.

Dar odată cu trecerea timpului, cu progresul tehnologic, cu noile mijloace rapide de transport, de comunicaţii, cu profundele transformări pe care modernismul le-a adus în toate aspectele vieţii individuale, făcând ca întregul Pământ să devină un sat global, cutremurele geopolitice predominante sunt cele majore, cele regionale fiind în majoritatea cazurilor replici ale acestora. Din aceste motive, secolul trecut a cunoscut trei mari cutremure geopolitice, majore, care s-au resimţit în fiecare colţişor de pe Terra locuit de oameni.

Cutremurele geopolitice ale secolului XX

Primul cutremur geopolitic al secolului XX s-a petrecut între anii 1914 – 1918, de fapt anul 1918 este recunoscut ca şi an crucial, de vârf, unii şi identifică acest cutremur geopolitic doar cu anul 1918. De fapt aşa şi este, punctul culminant a fost 1918, sfârşitul primului război mondial. Acest cutremur geopolitic putea începe mai devreme sau mai târziu, dar era inevitabil în urma tensiunilor deja acumulate. Putea începe în 1905, în timpul crizei Marocului, şi atunci omenirea a fost la un pas de declanşarea unui război între cele două blocuri militare. Dacă arhiducele Franz Ferdinand nu ar fi fost ucis la Sarajevo la 28 iunie 1914, un alt eveniment ulterior ar fi dus la declanşarea măcelului. Cert este că acest cutremur geopolitic s-a petrecut şi întâmplarea a făcut ca să fie în 1918. Patru imperii s-au prăbuşit, cel german, austro-ungar, rus şi turc. Au apărut noi state naţionale, totul s-a schimbat din temelii, o lume nouă s-a clădit pe ruinele celei vechi. Ca să vedeţi profunzimea modificărilor, priviţi o hartă a Europei la 1914 şi una la 1919. Războaiele locale sau regionale care au urmat au fost doar replici şi consecinţe ale acestui cataclism geopolitic major.

Al doilea cutremur geopolitic major, 1939 – 1945, cu vârful, desigur în 1945. Unii susţin că începutul acestui seism a fost în 1938, odată cu anexarea Austriei de către Germania, sau în 1939, cu pactul de la Munchen, dar toate indiciile duc spre 1939, primul semn fiind pactul Ribbentrop – Molotov, când întreaga arhitectură de securitate europeană, ce a mai rămas din ea, s-a prăbuşit. O săptămână mai târziu începea al doilea război mondial. Anul 1945 aduce un nou context geopolitic, de nerecunoscut faţă de cel interbelic. Două blocuri ideologice faţă în faţă, lumea devenise peste noapte bipolară. Mare parte din conflictele postbelice sunt de fapt replici sau tensiuni între cele două blocuri, replici sau consecinţe directe ale seismului geopolitic major din 1945.

Al treilea cutremur geopolitic al secolului trecut a avut loc în anii 1989 – 1991, cu vârful în 1991, disoluţia Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin. Deşi unii susţin că începutul a fost în 1986, politicile de glasnost şi perestroika ale lui Mihail Gorbaciov, totuşi, anul 1989, cel al revoluţiilor esteuropene rămâne punctul de început al seismului. La fel, harta lumii era total schimbată în 1991 faţă de 1988, iar mare parte din conflictele din anii imediat următori au fost replici, fie că vorbim de Iugoslavia, Tadjikistan, Cecenia sau Georgia.

Iar acum, cu regret, trebuie să-i informez pe cei naivi care cred sau credeau că totul e frumos în lume, suntem deja în plin cutremur geopolitic, primul cutremur geopolitic al secolului XXI.

Noul cutremur geopolitic

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens. De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit. Pentru asta liderii politici, negociatorii, organismele internaţionale, serviciile de informaţii, think tankurile, toţi încearcă să monitorizeze situaţia globală pentru a prinde vreo mişcare care ar putea marca semnele începutului unui nou cutremur geopolitic, la fel cum staţiile de ascultare, seismografele, încearcă să monitorizeze mişcarea scoarţei Pământului.

Un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918? Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva.

Vestea proastă este că acest cutremur geopolitic, primul din secolul XXI, a şi început. Când a început, nu s-a ştiut, nimeni nu avea de unde să prevadă că este cu adevărat vorba de un cutremur geopolitic. Frământări pe plan internaţional au mai fost şi vor mai fi, dar nu toate duc spre acest deznodământ. Astăzi, privind retrospectiv, putem concluziona, noul cutremur geopolitic a început în 2008 şi astăzi suntem deja în plină dezvoltare a lui. Peste ani, analiştii vor putea să vorbească despre cum a început şi cum s-a desfăşurat primul cutremur geopolitic, la fel cum noi vorbim despre anii 1914 – 1918, 1939 – 1945 sau 1989 – 1991.

Nu toate războaiele sunt la fel, la fel cum nu toate cutremurele geopolitice se petrec la fel. Un cutremur geopolitic poate fi însoţit de un război sau consecinţa unui război care l-a declanşat, dar nu este obligatoriu ca un cutremur geopolitic major să fie consecinţa unui război, cum nu este obligatoriu ca un război să fie în urma unui cutremur geopolitic. Este adevărat că de multe ori, cutremurele geopolitice sunt însoţite de război. Cazurile din istorie sunt relevante, cele două cutremure geopolitice majore din secolul XX au apărut strâns legate de cele două războaie mondiale, dar al treilea nu. Nu un război mondial. În 1989, toate revoluţiile est-europene au fost paşnice, cu o excepţie, România. Prăbuşirea Uniunii Sovietice s-a petrecut paşnic, fără vreun război mondial, dar au fost războaie, în Georgia, Tadjikistan, Moldova şi ca o consecinţă, Cecenia şi Caucazul de Nord. Un sistem poate să cadă oarecum paşnic sau violent, dar de cele mai multe ori o face violent.

Dar avertismentele în acest sens sunt clare, chiar liderii europeni au spus că prăbuşirea Uniunii Europene va fi urmată în zece ani de un război, dar după viteza cu care merge lumea în ziua de astăzi, va fi vorba de mai puţin. Revenind, cutremurul geopolitic pe care îl trăim a început în 2008 odată cu declanşarea crizei economice mondiale. Dacă criza ar fi fost depăşită într-un an sau doi, am fi putut răsufla uşuraţi. Dar nu numai că nu a fost depăşită, ci se adânceşte, ajungând la nivelul statelor. Băncile au fost salvate, cele care au putut fi salvate, de către state, dar au ieşit slăbite. Problema este că aceleaşi bănci sunt creditoarele altor state şi nu mai pot susţine creditarea lor în continuare. Grecia este un caz, dar mai sunt şi altele, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, o ieşire a Greciei din zona euro ar antrena şi restul ţărilor cu probleme, iar moneda euro s-ar prăbuşi şi ar dispărea în scurtă vreme. Iar ţările menţionate revenind la monedele proprii ar fi lovite de o inflaţie astronomică şi o criză fără precedent. În foarte scurt timp, lideri naţionalişti ar accede la putere, iar existenţa UE s-ar măsura în zile din acest moment. După prăbuşirea UE, în cât timp se va prăbuşi şi NATO? Nu mai mult de şase luni. Iar de aici, vom reveni nu în secolul XX, ci în secolul XVI, fiecare pentru el. În cât timp va izbucni următorul război în Europa? Celor care susţin că un război în Europa este imposibil, le-aş reaminti că dintre toate continentele din lume, Europa a fost teatrul celor mai cumplite războaie, celor mai cumplite masacre, în Europa s-a inventat termenul de genocid.

SUA sunt şi ele în criză, au preocupările lor. Încep să se repoziţioneze pe plan global, era logic şi normal să o facă, din moment ce războaiele din Afghanistan şi Irak le-au direcţionat atenţia şi resursele primordial spre aceste zone şi teatre de operaţiuni. Dar cu Osama bin Laden mort, este clar că islamiştii radicali nu au cum să atace din nou teritoriul american la fel ca şi la 11 septembrie 2001. Au trecut mai bine de zece ani de atunci şi nu s-a mai petrecut niciun atac islamist pe teritoriul american, de aceea, odată cu moartea lui bin Laden, priorităţile politicii externe americane se vor schimba, iar centrul de convergenţă nu va fi Europa, ci Pacificul.

Ultimul cutremur geopolitic major, cel din 1989 – 1991, a definit o lume, lumea post Război Rece. Atunci s-a prăbuşit imperiul sovietic, dar tot atunci a devenit clar sfârşitul miracolului economic japonez, tot atunci au fost împuşcaţi tinerii chinezi în piaţa Tienanmen, care a definit clar viitorul Chinei de economie de piaţă, dar tot sub oblăduirea comuniştilor, şi tot atunci s-a semnat tratatul de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene.

Acum, în zilele noastre, asistăm la punerea sub semnul întrebării a Uniunii Europene, iar faptul că economia Chinei îşi încetineşte creşterea şi în curând se va opri ne duce cu gândul la comparaţia cu miracolul japonez. Dar implicaţiile geopolitice sunt mult mai vaste şi mai grave. Economia şi creşterea economică chineză se bazează pe forţa de muncă ieftină a unei populaţii de miliard şi trei sute de milioane de locuitori, din care majoritatea trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. O forţă de muncă extrem de ieftină care face ca exporturile chinezeşti să fie atât de competitive. Dar criza din SUA şi din UE a lovit şi aici, cererea a scăzut proporţional, la fel ca şi încasările Chinei. Iar chinezii vor începe să nu se mai mulţumească cu atât cât primesc, din moment ce au beneficiat timp de 20 de ani de încasările din exporturi, mai mult sau mai puţin.

Ca să facem o comparaţie, să ne amintim de anii 90 de la noi din ţară. Pe atunci eram croitorii Europei, pretutindeni îşi desfăşurau activitatea fabrici de textile care lucrau în sistemul lohn. Materia primă venea din străinătate, designul, totul, la noi se făcea manopera şi apoi produsul finit era exportat pe pieţele occidentale. Era logic, produse cu valoare adăugată mică, avantajul competitiv era forţa de muncă ieftină, un muncitor era plătit cu o sută de dolari pe lună. Dar pe măsură ce România creştea economic, şi a crescut, aceste fabrici deschise de investitori italieni în cea mai mare parte, s-au mutat spre est, către Moldova şi Ucraina. Era normal, încercaţi în România de astăzi să angajaţi vreo textilistă pentru o sută de dolari pe lună, că nu vine nimeni. Creşterea economică, creşterea veniturilor şi-a spus cuvântul. Acelaşi fenomen se petrece şi în China în ziua de astăzi, dar problema lor este că nu au soluţii, creşterea veniturilor aduce cu ea şi creşterea pretenţiilor, de asemenea scăderea avantajelor competitive ale economiei chinezeşti. Iar acest lucru aduce nemulţumire, care este îndreptată asupra conducerii reprezentată de partidul comunist unic. De aici poate urma o mişcare de contestare a monopolului puterii acestui partid. Scăderea cererii pe pieţele internaţionale în urma crizei va fi doar catalizatorul nemulţumirilor. Adăugaţi aici şi problemele naţionaliste, chestiunea Tibetului fiind marcată inclusiv cu prilejul jocurilor olimpice de la Beijing, precum şi problema provinciei Xingjiang, majoritar musulmană, ca să obţineţi un vulcan gata să erupă.

Samuel Huntington este cunoscut mai mult datorită studiului său despre Ciocnirea civilizaţiilor, în urma unui articol din Foreign Affairs din 1996. Dar prea puţini cunosc un alt studiu al său mai vechi, din 1968, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, în care arată că societăţile sunt predispuse la tulburări nu atunci când sunt sărace sau sunt bogate, ci atunci când acumulează bogăţie, după perioade de câţiva ani de creştere economică. China este tocmai coaptă pentru aşa ceva, iar încetinirea creşterii economice inevitabil va pune la îndoială capacitatea de conducere unică a Partidului Comunist. Şi mişcările de contestare politică ar putea face autorităţile să acţioneze cum au mai făcut-o în 1989, în Piaţa Tienanmen, dar s-ar putea de data asta să nu reuşească, şi de aici China ar putea intra într-o perioadă din care ar putea ieşi şifonată serios, dacă nu chiar ruptă.

În cadrul cutremurelor geopolitice anterioare, principalul catalizator al modificărilor strategice a fost războiul, în cazul ultimului, cel rece, dar tot un fel de război poate fi numit. În cazul cutremurului actual, criza este catalizatorul, dar reaşezările s-ar putea să fie făcute tot prin război.

Sunt puncte mai predispuse să devină epicentre ale unui cutremur geopolitic, la fel cum sunt puncte sau regiuni predispuse unor cutremure propriu-zise. Centura de Foc a Pacificului, de fapt puncte de contact ale faliilor tectonice, este o astfel de regiune care include Japonia şi Indonezia. Orientul Mijlociu, din cauza mixajului de popoare şi religii, a istoriei încărcate, este o astfel de regiune probabilă pentru a deveni epicentrul unui cutremur geopolitic. În articolul de la începutul anului, Transnistria şi anul geopolitic 2012, am menţionat potenţialele pericole din zona Orientului Mijlociu pentru acest an.

Dar şi zona fostei Uniuni Sovietice are un potenţial ridicat de a se califica ca şi un epicentru al unui cutremur geopolitic. Chiar dacă mutaţiile geopolitice nu vor începe din Orientul Mijlociu sau fosta URSS, în mod sigur se vor răsfrânge şi vor produce schimbări majore în aceste regiuni, ţinând cont de caracteristicile lor.

De exemplu Ucraina, care este deja în pragul falimentului economic şi politic, se mai poate aştepta la o salvare numai din partea Rusiei, dar care va negocia dur şi va lua tot ce se mai poate lua pentru nişte bani care nu vor face altceva decât să amâne scadenţa, deoarece fără schimbări economice şi politice profunde, Ucraina nu are cum să iasă la liman. Un faliment economic va pune în discuţie inevitabil şi viitorul politic al ţării, viitorul Ucrainei ca ţară. Estul va dori să meargă cu Rusia pentru o oarecare siguranţă economică, în sensul că le pot fi garantate salariile şi pensiile atât cât sunt, decât deloc, în ideea că Rusia mai are petrol şi gaze, în schimb partea vestică doreşte o apropiere de UE. O astfel de tendinţă divergentă majoră şi adânc structurată în societatea ucraineană nu are cum să menţină statul întreg, mai ales când vorbim de criză şi faliment. Problema este cum se va face disoluţia ucraineană, paşnic, ca şi în cazul Cehoslovaciei, sau violent ca şi în cazul Iugoslaviei (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări). Caucazul de Nord, o rană pe harta Rusiei, poate oricând să ridice nivelul gherilei de joasă intensitate, şi o va face imediat ce va simţi o cât de mică slăbiciune în Rusia.

Pe cei care încă nu sunt convinşi că trăim deja mişcările unui nou cutremur geopolitic, îi invit să privească la statele din nordul Africii, în mai puţin de un an şi-au schimbat nu numai conducerea, ci şi forma de guvernământ, de la dictaturi la regimuri cu orientări mai democratice. S-ar putea ca prin vot liber să ajungă islamiştii la putere, aşa cum s-a întâmplat în Gaza, dar nu ai ce face, vor trebui să înveţe democraţia pe pielea lor, şi nu este sigur că vor reuşi. Şi noi am făcut-o din 1990 încoace şi am reuşit. Dar cutremurul geopolitic este în plină desfăşurare şi multe evenimente se vor petrece într-un timp scurt, de câţiva ani.

Legile naturii sunt universal valabile, că ne place sau nu. Poate nu ne place că ploaia cade de sus în jos, dar nu avem ce face. La fel, nu trebuie să fim de acord cu faptul că se petrec cutremure, dar acestea se petrec indiferent de voinţa sau dorinţa noastră. La fel şi cu legile geopoliticii, ele se aplică, cutremure geopolitice au fost şi vor fi, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu.

Noi şi cutremurele geopolitice

Toate cutremurele geopolitice majore ne-au afectat direct şi indirect, este normal, deoarece geografic suntem într-o zonă de confluenţă şi tranziţie între Est şi Vest, Nord şi Sud. Istoria ne-a fost făcută de geografie, fiind în calea tuturor răutăţilor, după cum spuneau marii noştri cărturari. Toate cutremurele geopolitice ale secolului trecut ne-au lovit fără cruţare.

Cel din 1918 ne-a lovit, dar am realizat România Mare, profitând de prăbuşirea imperiilor din jur. Atunci ne-am bătut cu toţi vecinii, am pornit lupta împotriva Austro-Ungariei, am continuat împotriva germanilor, bulgarilor şi turcilor, ca apoi să luptăm împotriva ruşilor bolşevizaţi, de asemenea împotriva ucrainenilor. Aliaţi ai Antantei, eram prea departe de Anglia şi Franţa, iar Rusia ne-a lovit pe la spate, comportându-se ulterior ca şi un duşman, cei mai apropiaţi aliaţi ai noştri fiind sârbii, dar şi ei scoşi din ţara lor şi siliţi să lupte pe un front depărtat, la Salonic. În 1919, am fost aliaţi cu cehoslovacii şi polonezii, împotriva bolşevicilor unguri şi a celor ruşi. Am ieşit victorioşi la final, dar cu preţul dezastrului economic şi umanitar, unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau dispărut, populaţia civilă răvăşită de foamete, tifos şi gripă spaniolă.

Al doilea ne-a izbit mai tare şi ne-a lăsat fără România Mare, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Insula Şerpilor fiind pierdute de atunci. Totuşi, am luptat şi am sângerat cu un preţ enorm, am reocupat Basarabia şi Bucovina de Nord şi apoi le-am pierdut, am reocupat Ardealul de Nord. Am fost învingători, sfârşitul războiului ne-a prins cu arma în mână, dar efectele cutremurului geopolitic ne-a aruncat sub robia bolşevică, din care ne-am revenit atunci când al treilea cutremur geopolitic a scuturat lumea şi comunismul a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei. Totuşi, noi am plătit cu sânge şi în acest cutremur geopolitic, atât în decembrie 1989, cât şi pe linia Nistrului, războiul din Transnistria.

Ar trebui, ca păţiţi, să fim măcar o dată pregătiţi. Suntem? Nici poveste, ignoranţa şi miopia strategică a elitelor politice este devastatoare. La fel ne vom trezi din nou, ca şi în 1916, fără artilerie pe un front mai lung decât întregul front de est sau de vest, sau ca şi în 1940, cu o armată insuficient pregătită şi înzestrată cu tancuri şi artilerie pentru necesităţile unui război de asemenea anvergură. Gândiţi-vă că astăzi nu avem nici măcar avioane de luptă! Iar politicienii noştri se bat acum pe guvernare, fără să bage de seamă pe ce vulcan stă lumea întreagă. Din toată pleiada de politicieni cu funcţii, am auzit un singur avertisment, şi acela destul de palid, din partea omului care ar trebui să fie cel mai bine informat din ţară, preşedintele, care a spus ceva de genul că „după criza asta nimic nu va mai fi cum a fost”. A înţeles cineva la ce se referea? Poate şi la reaşezarea lumii.

Niciun indiciu nu arată cum că România ar putea fi cruţată de efectele unui nou cutremur geopolitic, ba dimpotrivă. Prea le stăm la toţi în gât. Putin chiar ne-a ameninţat direct în 2008, pe chestiunea transilvană. Este normal ca ungurii să încerce să profite oricând de vreo dificultate a României, aşa au făcut şi în 1940 şi de câte ori au avut ocazia. Chestia asta cu autonomia ţinutului secuiesc prea vine la anumite momente. Sârbii nu ne iubesc nici ei din cale afară, nu-i iubesc nici pe românii care trăiesc pe teritoriul lor, dovadă că trag cu armele în casele lor. Au luat o treime din Banat (vezi Noi şi sârbii), dar ţinând cont că au ajuns de la Iugoslavia la Serbia, apoi au pierdut şi Muntenegru şi Kosovo, s-ar putea să nu le displacă reajustări favorabile în Banat. Tocmai acum au mai dat o lovitură minorităţii române prin recunoaşterea naţiunii şi limbii vlahe de către Consiliul Europei, astfel că românii au rămas divizaţi între români şi vlahi, pierzând dreptul de reprezentare în politica sârbă. Astfel, pe lângă poporul şi limba moldovenească, ne-am trezit şi cu poporul şi limba vlahă. Cu Ucraina, ce să mai vorbim. Dacă ar putea, ar pretinde întreaga Bucovină, Maramureşul şi Delta Dunării, iar confruntată cu propria tendinţă separatistă internă în urma falimentului, s-ar putea să încerce inventarea unui conflict de graniţă care să distragă atenţia de pe plan intern, iar cea mai favorabilă zonă ar fi tocmai mult disputatul canal Bâstroe. Şi gândiţi-vă că nu avem avioane de luptă. Încurajată de lipsa de reacţie sau de reacţia neadecvată, Ucraina ar putea face un pas mai departe, spre un conflict limitat. Ori, avioanele ucrainene Mig-29 ar putea străbate adânc în teritoriul nostru, Mig-urile 21 Lancer nefiind prea în măsură să le stea în cale. Un scenariu probabil, dar devenit posibil în condiţiile unui cutremur geopolitic major, în care noi din nou ne găsim nepregătiţi şi neatenţi, preocupaţi doar de ciorovăiala noastră internă. Cât timp va trebui să ne bazăm apărarea noastră pe ideea că piloţii lor sunt mai slabi decât ai noştri?

Fiindcă deja suntem în mijlocul unui cutremur geopolitic major, primul din secolul XXI, iar efectele sale vor fi devastatoare, mutaţiile geopolitice de neimaginat. Liderii importanţi ai lumii ştiu deja asta, se negociază în draci, liderii europeni între ei, cei occidentali cu cei ruşi, toţi încearcă să ţină lucrurile sub control, germanii negociază cu ruşii inclusiv pe tema Transnistriei, în premieră, dar la un moment dat ceva se va rupe şi va deveni fiecare pentru el. Dar pentru noi, cine, din moment ce nici noi nu suntem pentru noi, prinşi în păruiala politică internă?

Eminescu şi moldoveniştii

2012-02-02T22:48:00.000+02:00

Au trecut două sute de ani de când Rusia a anexat Basarabia la 1812, şi acest lucru a lăsat urme adânci, de neşters în conştiinţele oamenilor. Astăzi, când Basarabia este sfâşiată, dar independentă, cu o porţiune ocupată militar de o putere străină, dar în cea rămasă te poţi exprima liber, se pot observa multe paradoxuri şi contradicţii. Anii de ocupaţie, crimele, execuţiile, deportările, jafurile şi asasinările au putut fi uitate sau ignorate, dar fenomenul pervers lăsat de ocupant, cel al „mancurtizării” unei părţi a populaţiei, ne iese pregnant în faţă cu fiecare ocazie şi este cu atât mai puţin explicabil.

De pildă, în toate sondajele de opinie, o proporţie importantă din populaţie are încredere în Rusia şi consideră că Rusia este cel mai mare prieten al Moldovei, un segment mult mai însemnat faţă de cei care au aceleaşi simţăminte faţă de România. Asta în timp ce Rusia încă ţine sub ocupaţie militară 11% din teritoriul ţării (peste 40% din acest teritoriu sunt români) pentru care au murit peste o mie de oameni în războiul din 1992 şi chiar anul acesta trupele de ocupaţie au mai făcut o victimă, pe românul Vadim Pisari de 18 ani. Este greu de explicat această dragoste faţă de ocupant, dragostea victimei faţă de călău care are nuanţe masochiste.

În psihologie s-a găsit şi termenul pentru a descrie relaţia dintre răpitor şi ostatic în cadrul unor evenimente de luări de ostateci, sindromul Stockolm. În cursul acestor luări de ostateci, se ajunge ca aceştia să simtă înţelegere faţă de răpitori, chiar dacă sunt victimele lor, şi de multe ori să intervină pentru ei. Este un fenomen care se studiază în continuare, mecanismele lui de declanşare la nivel psihic încă nu sunt lămurite, ca orice fenomene care implică creierul şi comportamentul uman, în general. Dar pentru a pătrunde mai bine acest simptom Stockolm, cei ce se ocupă cu studierea lui ar putea să o facă mai bine în Republica Moldova printre acei care încă îi îndrăgesc atât pe ruşi, deşi în mod sigur vei găsi printre rudele lor deportaţi prin Gulag. S-ar putea ca în acest caz să fie vorba de un sindrom Stockolm combinat cu o spălare de creier, şi tot nu ai obţine o explicaţie satisfăcătoare. Să ne imaginăm un sclav pe o plantaţie, care lucrează până cade jos pentru stăpânul său, este bătut dacă nu o face, apoi seara se duce şi se laudă faţă de alţii cât este de bogat stăpânul său şi umblă mândru din pricina asta.

Totuşi, cetăţenii moldoveni aleargă după cetăţenia românească, nu după cea rusească. „O ţară în care termenul de patriotism şi cel de naţionalism sunt antagonice este sortită dispariţiei” spunea Oleg Serebrian, un geopolitician de dincolo de Prut. Iar Republica Moldova este una dintre aceste ţări, deoarece să fi patriot aici înseamnă să lupţi pentru Republica Moldova, iar să fii naţionalist înseamnă să lupţi pentru România. Naţiunea şi patria, în cazul unui locuitor dintre Prut şi Nistru, sunt noţiuni contradictorii, deci acest stat este menit să dispară în timp.

Tocmai de aceea, cei despre care vorbeam la începutul articolului, au trebuit să inventeze o naţiune, cea moldovenească, pentru ca patriotismul şi naţionalismul să sune la unison. Dar sună fals, teoria este atât de năstruşnică încât te gândeşti cum de este posibil ca oameni aparent serioşi să se ocupe de aşa ceva. Şi totuşi o fac, cu argumente care mai de care mai ilare. Am auzit unul nou, conform căruia România şi românii există doar din 1859, pe când Moldova şi moldovenii din secolul XIV, de aceea moldoveniştii trec la contraatac, cerând alipirea Moldovei până la Carpaţi Republicii Moldova. Cererea lor are sens, până şi ei îşi dau seama că un stat cât o bucată din Basarabia nu are cum să subziste pe termen lung, nu are baza unui stat viabil. Am expus într-un articol anterior faptul că inclusiv unii politicieni, scriitori, geografi ruşi recunosc faptul că Basarabia este a României (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi). Dar corifeii moldovenismului insistă până dincolo de limita ridicolului.

Argumentul lor este ilar, după cum spuneam. De ce nu merg să îl repete italienilor, care până la 1861 (tocmai au aniversat o sută cincizeci de ani de la unificarea Italiei) erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, la fel ca şi românii în ţările române. La fel şi Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria ş.a.m.d , iar locuitorii erau prusaci, bavarezi, ş.a.m.d. Chiar după teoria lor şchioapă, observaţi că România este mai veche decât Germania sau Italia, nu-i aşa? În fine, nu are rost să mai pierdem vremea cu asta, la altceva doream să ajung.

Ca orice naţiune, cea moldovenească avea nevoie de mai multe lucruri, de eroi naţionali şi de genii naţionale. Aşa că, după ce în treacăt a apărut şi un dicţionar român-moldovenesc, corifeii naţiunii moldoveneşti i-au confiscat rapid pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu, instalându-i în fotoliile de erou şi poet al naţiunii moldoveneşti. În graba lor, aceşti moldovenişti au uitat două lucruri. Primul, cuvântul lui Ştefan cel Mare, care spunea că mai bine te faci frate cu turcul decât cu muscalul.

Al doilea lucru, au uitat să-l citească pe Eminescu, evitând poate astfel ceea ce Eminescu numea „formă fără fond”, respectiv ideea naţiunii moldoveneşti. Poate le-ar fi convenit ca Mihai Eminescu să fie doar poetul romantic îndrăgostit, vorbind doar de plopii fără soţ, de codru, poate din când în când vorbind de un luceafăr şi un demiurg. Câteva poveşti pe lângă Făt-Frumos din lacrimă şi atât, fără a intra în fondul problemei. Dar şi în poezie moldoveniştii au dat greş, nu degeaba mentorii lor l-au interzis, apoi i-au interzis doar câteva din poeziile sale. Cum zice Eminescu în Doină: „De la Nistru pân’la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa”. Da, aşa e, e până la Tisa şi nu până la Prut sau Carpaţi, este românu şi nu moldoveanu. Ce ne facem mai departe: „De la Hotin pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”? Muscalii, tovarăşi, nu românii sau valahii!

Asta dacă te rezumi la poezia lui Eminescu. Dar ce se fac moldoveniştii dacă pătrunzi mai adânc în opera eminesciană? Trebuie menţionat că Eminescu, până la 1883, la internarea sa în ospiciu, avea doar vreo patruzeci de poezii publicate, opera sa de bază fiind articolele politice din ziarele vremii, în special la Timpul. Dacă aceşti moldovenişti ar fi citit fie şi numai câteva din articolele sale politice, nu s-ar fi grăbit să-l includă în rândul moldoveniştilor, ba dimpotrivă. În primul rând, Eminescu nu foloseşte niciodată termenul de popor moldovean, ci numai de cel românesc. Iar articolele sale sunt atât de încărcate de sentimente pure româneşti încât nu ai cum să le treci cu vederea. Articolele sale sunt scrise cu o atenţie deosebită asupra frazei, lucrate cu grijă, întocmai ca şi un poem, dar sunt atât de cuprinzătoare la aspectele politice, istorice, de actualitate ale vremii, dar şi de geopolitică, făcându-l pe Eminescu unul dintre geopoliticienii români ai secolului al XIX-lea. Nu este de mirare că stătea la masă la Capşa ore în şir alături de alţi scriitori şi publicişti de marcă, cum ar Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. Dar să vedem câteva din cele scrise de Eminescu pe tema Basarabiei, cuvinte la care moldoveniştii ar trebui să ia aminte: „Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor” sau „A rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”.

Unde sunt moldoveniştii care să discute sau conteste cuvintele marelui Mihai Eminescu? Dar Eminescu, în virtutea geniului său, a prevăzut oarecum şi tendinţa asta a unora de a se erija în apărători ai moldovenismului, explicând-o prin tipul de dominaţie rusească, demoralizatoare cum o numeşte, de asemenea face şi o analiză a necesităţii Rusiei spre expansiune, şi toate acestea sunt valabile chiar şi în ziua de astăzi. Au trecut 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, şi astăzi ni se pare mai actual ca şi oricând, la fel ca şi un alt mare contemporan şi prieten al său, mai ales cu privire la politica internă. Mă refer aici la Caragiale.

Exemplific aici cu un scurt articol al lui Eminescu:

Înaintarea Rusiei

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare. Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, - altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.

Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.

În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.

Timpul, 6 mai 1878

Criza românească

2012-01-23T22:04:00.001+02:00

Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.

Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.

Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.

La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.

O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.

În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.

Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?

Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.

Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.

Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.

Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?

Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.

Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?

O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.

Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.

Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?

Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.

Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume, nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.

De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.

Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.

Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.

Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.

Transnistria și anul geopolitic 2012

2012-01-14T21:48:00.000+02:00

Anul acesta, 2012, considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forţă, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.

Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinţi de pe glob, acolo unde este concentrată atenţia mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.

Început tensionat de an pe planetă

Cauzele punctelor fierbinţi de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi şi întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potenţial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Aşa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur şi simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu ştie ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniştea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populaţia pe durata acestui transfer. De aceea toţi vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, şi vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceauşescu.

Şi situaţia din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord şi potenţialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud şi Japonia, ci şi la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potenţiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziţie strategică, dar şi pentru ape teritoriale şi zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley şi Paracels.

Oricum atenţia Pentagonului se va muta spre Asia - Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniştită faţă de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunţată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.

Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziţii politice şi militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creşteri de statut. Ceea ce scapă multor analişti este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremaţia mondială a SUA mai este cale lungă.

Ca şi argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, ştiinţifică şi culturală. În toate domeniile menţionate, SUA sunt mult înaintea Chinei şi nu sunt şanse, cel puţin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, aşa cum este ea, criticată şi contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica şi blugii nu pot fi înlocuiţi peste noapte de produse ale culturii chinezeşti. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării ştiinţifice şi aplicaţiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier şi alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câţi compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de ţări. Spre comparaţie, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparaţiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităţilor de dezvoltare între regiunile chineze şi între modul în care cetăţenii beneficiază de noua creştere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creştere va dura la infinit, aşa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăşi SUA economic. La fel s-a spus şi despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creşterii, chiar dacă oficialităţile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieţei, la fel ca orice valută internaţională. În schimb, China menţine cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.

Adevărul este că majoritatea populaţiei chineze este nemulţumită şi singura şansă a partidului comunist de a se menţine la putere este să asigure o creştere economică constantă în aşa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naţionaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist şi ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci şi la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are şi ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă faţă, mai ales că 2012 ar putea fi şi anul schimbării gărzii la Beijing.

Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esenţială componenta strategică, maritimă, spaţială. La nivel spaţial, China este abia la început, capabilităţile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franţei. Strategic, armamentul său nuclear şi vectorii de deplasare nu suportă comparaţie: o sută de ogive chinezeşti contra două mii cinci sute americane sau două mii ruseşti. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esenţial în descurajare şi în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, faţă de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparaţie, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte ţări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de aşteptat.

Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezeşti, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puţin ar fi posibil pentru forţele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-şi putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluţia conflictului ar fi influenţată în mod decisiv de componenta navală şi aeriană, unde americanii sunt net superiori.

În concluzie, eu aş fi mult mai rezervat în privinţa hegemoniei chineze care se ridică la orizont.

Orientul Mijlociu, factor suplimentar de tensiune în 2012

Acum, capul de afiş îl deţine Orientul Mijlociu, şi nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenţia pare justificată de mai mulţi factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutaţii geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potenţial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanşator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărţii mondiale, inclusiv în plan geopolitic.

Mă bazez pe faptul că de câţiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populaţia se mişcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităţilor de comunicare care reuşesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesaţi, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situaţia geostrategică în Africa de Nord şi prin influenţă în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici şi la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenţei şi obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune şi care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă nu ştim spre ce se vor îndrepta aceste ţări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, aşa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morţi încă nu a înăbuşit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezenţa observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.

Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbuşită, la fel ca şi revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privinţă. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-şi mai ascunde intenţiile. La fel ca şi Hitler, care şi le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intenţiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.

Ce spun liderii iranieni? Că vor şterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi şterşi de pe faţa pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deşert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită şi înalt radioactivă chiar şi acum, după 25 de ani. Închipuiţi-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza şi Cisiordania, prima fieful Hamasului şi a doua al Autorităţii Naţionale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece şi peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigaşă ce denotă o lipsă totală de raţionament, orice logică fiind umbrită de ură.

Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA şi Occidentul insistă pentru sancţiuni contra Iranului, iar acesta ameninţă cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste ameninţări, Iranul iniţiază şi exerciţii militare navale în zonă, iar SUA reacţionează trimiţând grupările de portavioane şi mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură aşteptând o ciocnire navală sau declanşarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităţilor nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.

Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviaţia. Aşa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reuşită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră şi ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigaşă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităţilor maritime şi aeriene ale Iranului, precum şi bateriile de artilerie şi rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situaţie şi vor ataca siteurile nucleare iraniene şi nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil şi o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condiţiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menţionată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni şi-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca şi în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancţiunilor internaţionale, chiar au blocat SMS-urile şi internetul la mesajele care conţin anumiţi termeni financiari de teama panicii în rândul populaţiei, care ar putea degenera în revolte după scenariul din ţările vecine.

În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ţinând cont că reformele pe plan intern propuse de preşedintele Obama au nevoie de câţiva ani ca să-şi facă simţite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie şi această ţară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârşitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această ţară din Irak. Conflictul dintre Iran şi Irak din anii ’80, care a durat opt ani şi a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forţele navale şi aeriene americane, şi se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor şi instalaţiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ţinte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca şi Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi miliţiile clericului şiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privinţa Iranului.

Mai mult, această retragere şi cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor şi concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi.

Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, şi asta include şi restul ţărilor arabe, dar şi Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluţiei, la fel ca şi celelalte state nordafricane şi la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată aşteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliaţi, Siria şi Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria şi Iranul se prăbuşesc, Hezbollahul are mari şanse să împărtăşească aceeaşi soartă, şi de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare şi cum va arăta el în câţiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experienţa istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină. Aşa a fost şi în Rusia în 1917, şi în Franţa în 1789.

Desigur că există forţe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia îşi pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia şi-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuzneţov (de fapt singurul) şi escadra sa de distrugătoare, incluzând aici şi nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicaţii pe care nimeni nu le poate previziona.

În primul rând este în ceaţă poziţia Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO şi aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-şi susţine aliatul american în 2003 la invazia din Irak şi tensiunile intervenite în relaţia până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiştilor asupra unui alt curs al politicii turceşti încep să prindă contur. Era oarecum de aşteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către ţelul de a adera, ţara alunecă încet spre o altă cale, islamiştii începând să câştige teren. Prin constituţia lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicităţii statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este ameninţată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost şef de stat major a fost arestat şi pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece şi pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia şi Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 şi la divizarea acestei insule.

Oricum, ne aşteaptă zile interesante în Mediternana şi Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăieşti vremuri interesante!”

Europa în corzi

Încă de la începutul anului, am fost avertizaţi de Nicolas Szarkozi şi Angela Merkel că ne aşteaptă vremuri grele. Era normal, toţi cei cu scaun la cap erau convinşi de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se aşteaptă ca să fie sponsorizaţi în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forţă economică a Europei. În anticamera ţărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar şi Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur şi simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, şi tot nu este dornică să strângă cureaua. Aşteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.

Mulţi se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, aşa cum au ameninţat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar ameninţările lor sunt mai mult de faţadă, pentru a obţine banii necesari supravieţuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunţă la euro şi revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflaţie de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-şi revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.

A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur şi simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate şi de alte ţări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare şi asupra monedei euro, scăzând încrederea şi ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Şi după ce alte ţări vor fi tratate ca şi Grecia, moneda euro va fi sortită dispariţiei.

A treia şi ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică faţă de monedele naţionale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-şi exporte produsele, deoarece nimeni nu şi le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieţei şi căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se ştie când îşi va reveni. Până la urmă, o situaţie extrem de complicată.

Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro şi a încetinirii creşterii economice a Chinei, sunt create condiţiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilităţi cu putinţă.

Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria păşeşte şi ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca şi noi, nu este în zona euro, deci UE şi principalele ţări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca şi în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este ameninţată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea şi voinţa de a o face.

România are o situaţie ceva mai bună, poate dintre puţinele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectaţi. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alţii, deci are ceva spaţiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral şi acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului şi chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea ţări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, şi dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiţii dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piaţa liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reuşit la sfârşitul anului să atragă bani prin obligaţiuni emise, dobânzile depăşind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.

Realitatea este că această criză a desfiinţat multe teorii economice. Economia nu este o ştiinţă exactă, nu se bazează ca şi matematica sau ingineria pe nişte axiome pe care dacă le aplici eşti sigur de rezultat. Economia este o ştiinţă care evoluează empiric, şi regulile se schimbă din mers, o reţetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcţie de evoluţia societăţii umane. Toate teoriile economice şi-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va şti mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.

Rusia şi Ucraina

Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia şi Ucraina. Situaţia Ucrainei este critică din punct de vedere economic, şi această ţară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privinţa acestei ţări situaţia este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reuşind performanţa de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziţiei şi a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoşenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcţional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuţii. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură reţetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenţilor occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democraţie se ascund revoluţii portocalii sponsorizate de SUA.

Ceea ce nu înţelege Ianukovici şi ai săi este faptul că a reuşit o performanţă care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziţiei: să-i unească, în sensul că actuala politică şi conducere a de la Kiev i-a nemulţimit profund pe toţi, fie naţionalişti, fie proeuropeni, şi chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruşi şi rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenţi în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului preşedinte Leonid Kucima şi împotriva revoluţiei portocalii din 2004. Totuşi, chiar şi în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut şi scade în continuare.

Scăderea dramatică a calităţii vieţii şi corupţia în creştere, dublate cu măsurile poliţieneşti de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertăţii, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluţiei portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenţia de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenţia Rusiei de preluare a reţelei de conducte ucrainene, frustrarea faţă de preţul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an şi jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, şi întradevăr, Ucraina se află şi mai aproape de disoluţie, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale ţării şi faliment. Spre UE şi FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, ştiindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune şi va obţine maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcţionării statului ucrainean, chiar şi intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.

Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reuşit performanţa ca în câţiva ani să dea Rusiei tot ce îşi dorea aceasta în Ucraina, fără să obţină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la preţul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest aşteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanţilor, fiind de aşteptat noi mişcări de stradă, încă un pas spre disoluţia statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeaşi reţetă ca în 2004 sau ca şi în Rusia anul trecut, urmate probabil de violenţe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluţie este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulţi să vorbească deschis de separarea statului.

Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus şi Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanţilor lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis ruşilor alegeri libere şi corecte în 2012, atunci când va candida la preşedinţie. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoşti indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele ruseşti, amploarea lor, a arătat o altă faţă a Rusiei şi i-a slăbit vizibil poziţia lui Vladimir Putin pe plan intern şi extern, până acum văzut ca şi liderul unei Rusii Unite, ca şi numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat şi nevoit să recurgă la fraudă pentru a-şi menţine o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât şi pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situaţie, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.

Este ca şi imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanţă, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoţit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker şi trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă şi corveta Mudri, din flota de Baltica, precum şi corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă şi combustibil. Doar Chabanenko, Ladni şi cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare şi rămânând ancorat mai în larg. La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanţă, dar dacă ne apropiem puţim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) şi restul elicoptere, mai puţin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 şi două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.

Îi lipseau cu desăvârşire şi elicopterele Ka-27PLO, cu capacităţi de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruşi considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecţia întregului convoi. Agenţiile arabe de presă au anunţat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roşie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenţia era de a supraveghea flota şi probabil pentru a înregistra şi cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele şi navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasaţi pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda şi Marea Britanie. Senzorii plasaţi pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau şi făceau comparaţii, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca şi amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparaţie cu baza de date poate şti nu numai cui aparţine nava, ci şi numele ei.

Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date. Acesta poate fi folosit ca şi imaginea flotei ruse, respectiv a diferenţei dintre ceea ce doreşte Putin şi realitate. Construcţia lui a început în 1982 şi era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operaţional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de şase ani în reparaţii în trei şantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activităţii, prezenţa remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecţiuni, portavionul urmând să-şi continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat şi va începe un program de reutilare şi reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviaţia portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăţi, prin suplimentare ar ieşi un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.

Pentru a ilustra şi mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparaţii când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijenţă. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăţi) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele şase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era şi el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară şi camera torpilelor, precum şi sonarul care a fost totalmente distrus.

Cam asta este situaţia flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstraţie de forţă a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca şi în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, păşind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condiţiile actuale, pe un astfel de drum, are şanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.

Transnistria

Şi în Transnistria au avut aşa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Şevciuk, un tip mult mai inteligent, şi prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol şi a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.

Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenţia lumii întregi este împărţită în multe părţi, iar evenimentul de la Nistru nu poate reţine atenţia prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la Chişinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obţină retragerea forţelor de menţinere a păcii ruseşti şi înlocuirea lor cu o forţă de poliţie europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menţinerea păcii este asigurată de una dintre părţile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reuşească, conducerea de la Chişinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil şi să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacţii, discuţii, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiş al ştirilor din toată lumea măcar câteva zile.

Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un preşedinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele şi orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacţie coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliţia la putere şi să facem o comparaţie între politicienii de la stânga şi dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că şi moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.

Stai şi te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbaţi în 1918, care au reuşit cu ţara la pământ, înconjuraţi de duşmani din toate părţile, în vremuri de epidemii, de război şi foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace şi linişte!

O singură speranţă vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri şi selectarea candidaţilor, despre rezultat, respectiv împărţirea ciolanului vorbindu-se mai în şoaptă. Această speranţă se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părţi ale Prutului împotriva agresiunii ruseşti sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viaţă de tânăr român a fost sacrificată de gloanţele agresorilor. Iar tinerii noştri protestează cerându-le ruşilor să plece. Ca să fie auziţi, ar trebui să fie sprijiniţi de conducerea de la Chişinău şi de la Bucureşti, care ar trebui să le transmită mesajul şi la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obţină ceva şi pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am şti să punem puţină presiune şi să ne mişcăm cât de cât diplomaţia.

Dar pe tinerii din stradă, care cer plecarea rușilor, îi aude cineva?

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

2012-01-08T15:32:00.001+02:00

Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la

100 de ani de la anexarea Basarabiei

Am intrat în anul 2012 în care comemorăm bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie înafara graniţelor noastre, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est. Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial creat tot de Rusia pentru dominarea estului european, problemele nu numai că persistă, dar chiar se acutizează. Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii. Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial. S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, rolul opiniei publice devenită şi ea o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat. De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare. (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului)

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime. Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani. În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc. Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc. Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească. Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi? Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor. Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile (despre care vorbeam în Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor. Eu nu-mi fac decât o modestă datorie, să le exprim şi să încerc să le fac cunoscute, aşa cum ei le-au făcut cunoscute toată viaţa lor, unii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în exil sau sub urmărirea securiştilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (...)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente. În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat. Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812. Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă. În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei. Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea. El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată... Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca). Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci. Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.” Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme. La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei. Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:

„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală. Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita ( la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează...Numai neînsemnate colonii de velicoruşi compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului. Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc. Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia: „Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.” Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812? Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni. Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice. Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei. Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia. Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”. Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”. O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei. Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.” Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci. Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”. De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia. De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei. În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „... împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc. De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”. Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”. Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră. Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor. Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste. În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale - când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.

De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?

Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar - să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.” Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.

Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte. Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români. Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus. Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni

2011-12-29T22:26:00.003+02:00

MOTTO:

“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Toma Jalbă,

reprezentant al românilor transnistreni la

Congresul ostaşilor moldoveni

din octombrie 1917

Cred că în această perioadă, în care se pune tot mai mult pe plan diplomatic problema rezolvării situaţiei Transnistriei, respectiv fâşia de teren parte a Republicii Moldova în stânga Nistrului care formează astăzi Republica Nistreană, nerecunoscută de nimeni, scăpată de sub controlul Chişinăului şi întreţinută de Rusia, ar trebui cunoscută la noi şi situaţia românilor transnistreni, reduşi acum cu mult ca şi număr faţă de ceea ce reprezentau odată. Astfel am putea să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra transnistrenilor şi asupra dăinuirii istorice a românilor în zone la est de Nistru mult mai vaste decât teritoriul actual în dispută. Inclusiv faptul că românii (numiţi moldoveni) din actuala regiune nistreană sunt în superioritate relativă (40%) faţă de ruşi şi ucraineni (aproximativ 30% fiecare) spune multe despre caracterul etnic al acestei regiuni, în care cea mai numeroasă populaţie continuă să fie cea românească. Ba mai mult, acest fapt aruncă o lumină şi asupra caracterului etnic de bază, valabil cu câteva decenii în urmă, al regiunii mai extinse de la stânga Nistrului, adevărata Transnistrie, care se întinde între Nistru şi Bug. La aceste consideraţii putem adăuga faptul că din actuala Transnistrie din Republica Moldova, procentul de 30% cât îl ocupă în prezent elementul etnic rus este unul cu totul artificial, format din conducerea politică, Armata a XIV-a rusă cu familiile, pensionarii din armata roşie şi alte elemente căzăceşti stabilite pentru paza şi protecţia regimului comunist ce conduce la Tiraspol.

Românii transnistreni, scurtă retrospectivă istorică

Nu intenţionez să fac o prea lungă incursiune în istoria regiunii, ci doar să amintesc unele repere importante, care demonstrează clar caracterul etnic românesc iniţial al regiunii.

Regiunea dintre Nistru şi Bug, poate şi unele porţiuni dincolo de Bug, către Nipru, a făcut parte din imperiul dac al lui Burebista, la fel ca şi alte întinse regiuni din Balcani sau Câmpia Panonică, la sud şi la vest, precum şi până în Carpaţii Păduroşi, la nord. După cucerirea şi retragerea romanilor din Dacia, populaţia daco-romană era predominantă în regiunile mai sus menţionate, valurile migratoare venind şi trecând, dar populaţia de bază rămânând pe loc, deplasându-se doar cei cu turmele, prin transhumanţă.

Primii vlahi la est de Carpaţi sunt pomeniţi încă din secolul IX, în tăbliţele runice de pe insula Gotland, şi s-ar putea să fie vorba chiar de români de la est de Nistru, deoarece drumurile vikingilor „de la varegi la greci” treceau de la Marea Baltică la Marea Neagră pe Volga, Nipru, Bug, Nistru şi posibil Prut. Dar pomeniri sigure ale românilor transnistreni apar în jurul anilor 1150 în cronicile slave şi bizantine, care îi menţionează între secolele IX şi XIII. Numiţi bolohoveni, aceştia stăpâneau părţi din provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Rezultatul acestei bătălii este intrarea ruşilor sub vasalitatea mongolă pentru mai bine de trei sute de ani. Bolohovenii, pentru a putea rezista presiunii Kievului, se aliază cu Batu Han, hanul tătar din Crimeea. Unul dintre cnezii ruşi învinşi la Kalka, Daniil, cneazul Kievului şi el sub suzeranitatea tătară, profitând de invazia mongolă din 1241 în Ungaria la a lui Batu Han, atacă şi distruge unitatea politică a cnezatului bolohovenilor. Ulterior, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, care este similar cu românii (vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă). Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.

Acest vajnic căutător face parte din tradiţia altor cercetători ai vieţii româneşti de la est de Nistru, începând cu Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în a Transnistria în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson (1882) şi O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În 1942 apare monumentala lucrare a sociologului român Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, motiv pentru care acesta este ucis în închisoare de comunişti (1951).

Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană, totuşi, găsim suficiente documente care să ateste permanenţa românilor transnistreni, dar şi stăpânirea lor peste porţiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de ţara Moldovei de dincolo de Nistru şi, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Mai departe, sunt numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hristov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru, care dovedesc o dată în plus stăpânirea acestor pământuri de către domnii moldoveni, chiar dacă aflaţi sub suzeranitate otomană.

Cazacii români

O scurtă paranteză, pentru a arăta importanţa românilor transnistreni în regiune în această perioadă, menţionez existenţa unor conducători importanţi români chiar şi în rândurile cazacilor. Dau aici un scurt fragment din articolul lui Viorel Dolha despre Transnistria:

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Dănilă Apostol

Hatman al Ucrainei

1727 - 1734

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în serviciul Rusiei. (întregul articol aici).

Din secolul XVII la revoluţia rusească

La mijlocul secolului XVII, după moartea lui Bohdan Hmelniţki, Ucraina controlată de cazaci se divide în două părţi, mărginite de Nipru. Partea din stânga, sub hatmanul Samuilovici şi partea din dreapta, sub hatmanul Doroşcenko. Cei din stânga intră sub suzeranitatea rusească a ţarului Alexis Mihailovici, iar cei din dreapta, sub cea otomană, Doroşcenko primind un tratament egal cu cel al hanilor din Crimeea sau al principilor români de sub suzeranitatea sultanului.

La 1681, domnul Moldovei Gheorghe Duca devine domn al Moldovei şi Ucrainei, stăpânirea sa fiind recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru.

Speriat de expansiunea românească, hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată. Expediţiile militare ale lui Petru cel Mare îl aduc pe domnul Moldovei Dimitrie Cantemir în tabăra rusească, iar după bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711), acesta este nevoit să fugă în Rusia împreună cu mulţi boieri de-ai săi care vor juca în continuare un rol important în viaţa românească de la est de Nistru şi chiar în viaţa culturală şi militară rusească.

Porţiunea dintre Nipru şi Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), dar şi până atunci românii, cunoscuţi pentru calităţile lor militare, au fost recrutaţi în armata rusă. De exemplu, în 1740 este format un corp de armată din moldoveni, cu colonelul Horvat, maiorul Filipovici, care avea steagurile decorate cu stema moldavă. Ruşii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iaşi, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru şi Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus şi Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, ruşii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localităţi dintre care 49 româneşti (73%), una lipovenească şi 17 armeneşti şi greceşti, niciuna rusească sau ucraineană!

Până atunci ruşii încurajau românii să se stabilească în provinciile ocupate de ei, dar ulterior au trecut la un proces masiv de rusificare, pentru a integra, îngloba şi deznaţionaliza populaţia românească, cea mai veche de pe aceste pământuri, de dinaintea venirii valurilor de migratori dintre care făceau parte şi slavii. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară pe arii extinse şi dincolo de Nistru, mai ales în provinciile mai apropiate de fluviu, unde legăturile cu românii din teritoriul Moldovei erau mai puternice servind ca o piedică serioasă contra rusificării. Ca şi o dovadă elocventă este faptul că la est de Nistru, noua provincie alipită la Rusia în 1792 şi împărţită în patru districte, a fost pusă sub administrarea boierilor români, asta până la consolidarea poziţiei ruseşti, când vor fi anulate toate privilegiile şi se va trece la o rusificare forţată, inclusiv prin colonizarea masivă a elementelor alogene ruse şi ucrainene, dar ţinând cont că aceştia nu erau suficienţi, ruşii vor coloniza cu ce vor găsi, inclusiv cu germani.

În sprijinul existenţei preponderente a elementului românesc la est de Nistru poate fi adus şi argumentul toponimiei şi al etimologiei multor oraşe şi târguri din Transnistria. Movilăul (actual Moghilev) a fost întemeiat de domnitorul Moldovei Ieremia Movilă, Raşcovul (fostă reşedinţă a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu) de boierul Raşcu, Dubăsari de boierul Jora. Movilăul şi Raşcovul cu regiunile împrejmuitoare au făcut parte din Moldova chiar la 1812, la anexarea rusească a Basarabiei, şi au rămas în componenţa acesteia încă ani buni după 1812. Oceakovul a fost construit cu ajutorul lui Petru Şchiopul, iar Odessa după planurile arhitectului Manole, mâna dreaptă a ducelui Richelieu (de origine franceză), constructorul oraşului. O mare parte din Odessa, cartiere întregi erau româneşti la începuturile acestui oraş, românii primind loc de case în oraş.

De la anexarea Basarabiei, la 1812, şi accentuarea spolierii şi rusificării populaţiei, tendinţa se inversează accelerat, tot mai mulţi români fugind înapoi în Moldova de dincolo de Prut, atât din Bararabia cât şi din Transnistria. Sate întregi se depopulează rapid, autorităţile ruseşti intrând în alertă în faţa unui asemenea exod. Funcţionarul în ministerul de externe rus P. P. Svinin, trimis de ţar la 1815 să verifice informaţiile primite referitoare la abuzurile autorităţilor ruse, raporta ţarului că numai în decurs de un an, din judeţul Tighina au fugit dincolo de Prut 900 de familii, din judeţul Codrilor 290 de familii, iar din judeţul Hotin 3359 de familii. Cu toate acestea, statistica lui Koeppen, profesor de statistică la Universitatea din Petersburg şi membru al academiei ruse, în lucrarea sa Despre harta etnografică a Rusiei europene, apărută sub auspiciile Societăţii imperiale ruse de geografie la Petersburg în 1852, la capitolul Tabelul străinilor, la rubrica românilor găsim 406182 în Basarabia (86% din populaţia Basarabiei), dar şi 75000 în gubernia Kherson, 9858 în gubernia Ecaterinoslav şi 7429 în Podolia. Asta după un adevărat exod care va continua până la revoluţia din 1917.

Unirea Basarabiei şi românii transnistreni

Despre cum s-a realizat şi pregătit unirea Basarabiei cu România, despre acele clipe de frământare, speranţă şi eroism am scris în articolele Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia, de aceea mă voi referi la partea ce priveşte românii transnistreni în vâltoarea acestor zile de zbucium şi foc.

În condiţiile create de revoluţia rusă, românii moldoveni şi transnistreni încep să se organizeze în urmărirea idealurilor lor naţionale. Zorii libertăţii deschişi de revoluţia din martie vor fi striviţi de cizma bolşevică pentru cea mai mare a fostului imperiu al ţarilor, devenit imperiu comunist cu o apetenţă expansionistă mult mai mare.

Dar până atunci românii mai aveau de luptat pentru idealul naţional, pe ambele maluri ale Nistrului. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, toate urmărind realizarea câtor mai multe deziderate pentru români. Fruntaşii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflaţi la Kiev dintre foştii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, soldaţi basarabeni din armata rusă, studenţi români şi alţii. Astfel, în cadrul Radei Ucrainene, în urma demersurilor făcute de societatea românească „Deşteptarea”, i se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Legea cerea ca acest drept să se acorde în urma unui sufragiu făcut în sânul minorităţii, în urmă căruia cel puţin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naţionale politice şi culturale, iar minorităţile mai mari puteau avea şi un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanţi români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu. În lunile în care a funcţionat Rada ucraineană, până în 1918 când războiul se extinde în această ţară, aceştia şi-au făcut datoria de români. Astfel, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul de la tribună cere drepturi pentru cei 800000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului, iar Dumitraşcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei şi ia apărarea României contra căreia Rada a luat decizia de a trimite o moţiune de protest contra unirii Basarabiei cu România. La apariţia bolşevicilor în Ucraina, fruntaşii românilor au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Nistru.

Trebuie menţionat că încă din aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc, la punctul 10 se stipula: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam.”

În continuare, pe de altă parte, la Congresul ostaşilor moldoveni din Chişinău deschis la 19 octombrie 1917 au luat parte şi delegaţi de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:

„Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!” Ion Buzdugan îi răspunde lui Toma Jalbă:

„Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care şi-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile şi munţii pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea şi deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsaţi! Strigă fratele nostru, eu socot că şi pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!

La 17-18 decembrie 1917 s-a ţinut la Tiraspol Congresul Românilor de peste Nistru, la care au participat ca invitaţi cinci delegaţi ai Sfatului Ţării din Basarabia conduşi de Onisifor Ghibu şi din care făcea parte şi vicepreşedintele Sfatului, Pantelimon Halippa. Unul dintre cei cinci iniţiatori ai congresului era chiar soldatul ţăran Toma Jalbă. Înaintea congresului, Onisifor Ghibu a văzut proiectul de discurs al lui Toma Jalbă, şi după cum el însuşi mărturiseşte, l-a rugat să-l schimbe, iar Toma Jalbă a acceptat cedând preşedinţia congresului lui Ştefan Bulat, un tânăr învăţător şi ofiţer, ceva mai temperat. Motivul ni-l dă chiar Ghibu, într-un articol din revista Moldova Nouă din 1941: „Precauţiunea mea era dată de grija de a nu lăsa să se producă la Tiraspol nimic ce ar putea dăuna pe de-o parte Basarabiei, care deşi era îndrumată relativ binişor în cele politice, totuşi era minată la fiecare pas de anarhia nesăbuită ce se întinsese de la un capăt al său la celălalt, ameninţând în fiecare clipă cu răsturnarea situaţiei de drept şi a ordinei sociale, pe de alta României, care trecea, tocmai în acele vremuri, prin cele mai cumplite încercări din cursul războiului. A te lansa, în aceste împrejurări, la votarea pe faţă a unor rezoluţii care depăşesc prea mult ideologia revoluţionară rusească, putând întărâta pe cei ce dispuneau de situaţie, aceasta o socoteam o greşeală ce ar fi putut deveni fatală şi pe care, tocmai pentru aceea voiam s-o evit, pe cât atârna de mine.”

Totuşi, ridicarea chestiunii unirii teritoriilor româneşti de la est de Nistru cu Basarabia nu a putut fi evitată la acest congres. Ţăranii stăruiau înduioşător „să ne soidinim (unim) cu fraţii” şi „oamenii de la ţară sunt trimişi cu aiastă vorbă: să fim toţi împreună, cu aiastă vorbă ne aşteaptă pe noi oamenii la sate”. Ţăranii Sofron Coldâba şi Ştefan Logut din satul Garmaţcaia au cerut ca „acum să se facă măcar o bucăţică de rezoliuţie că ne soidinim cu Moldova”. Totuşi, nici aceasta nu s-a făcut, doar s-a hotărât ca referitor la această chestiune să se mai ţină un congres special la 8 ianuarie, cu delegaţi din toate satele moldoveneşti din Kherson, Podolia şi Cameniţa. Acest congres nu a mai putut fi ţinut din cauza bandelor bolşevice ce au cuprins în anarhia lor întregul ţinut al Basarabiei şi Transnistriei, făcând necesară intervenţia trupelor române în Basarabia.

Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul, Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolşevicilor. Francezii şi câteva divizii greceşti au trecut Nistrul în sudul Basarabiei, românii au trecut şi ei lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara graniţelor.

Au urmat incursiunile bolşevice peste Nistru, (vezi Lupte antibolşevice după unire şi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş) care au făcut din acest hotar o linie fortificată între România şi barbaria comunistă, dar lăsându-i pe bieţii transnistreni victime sigure ale terorii roşii. Chiar întemeierea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti la 11 octombrie 1924, deşi cu scopul principal de a menţine pretenţiile sovietice asupra întregii Moldove româneşti, demonstrează indirect existenţa şi preponderenţa populaţiei româneşti în stânga Nistrului.

Masacrele de la Nistru

Dar calvarul românilor transnistreni era abia la început. Teroarea comunistă îşi lăsa aripa grea asupra imperiului, strivind popoare şi mutilând destine. Românii, cei mai refractari la noua doctrină, sunt printre primii vizaţi, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin. Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.

Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă. La început, refugiaţii erau în mare parte din intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România. Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera. Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii folosind mitralierele pentru a-i opri.

Român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului.

Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice

Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii. Datorită acestor treceri şi faptului că refugiaţii nu aveau nimic şi nici posibilităţi de întreţinere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donaţiile pentru refugiaţi şi se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulţi şi se ocupă cu şcolarizarea copiilor refugiaţi. Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Grup de refugiaţi adăpostiţi în căminele din Chişinău

Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina

Soţiile şi copiii lor au fost ucişi de bolşevici la trecerea Nistrului

Pavel Criviţchi şi copilul său au reuşit să treacă

Soţia şi celălalt copil nu, au fost ucişi pe gheaţa Nistrului

De exemplu, doar în 25 februarie 1932, au trecut Nistrul în România următorii: prin punctul Leucani, Jalea Mitică de 15 ani, rănită de grănicerii sovietici, prin punctul Chiţcani, Nichita Talie cu soţia şi trei copii, prin Tighina, 10 refugiaţi, locuitori din Molovata, printre care Arsenie Zaitur cu soţia şi doi copii, Mihail Cebotaru şi Spiridon Oprea, prin Unghia Boului, au trecut Profirie Tudorache, Grigore Tudorache, Dumitru Mihail Luca M. Mihail, de 18 ani, toţi din satul Stroeşti, Ucraina, prin punctul Lipnic, Ion Borjanu, dezertor din Armata Roşie, regimentul 14, prin punctul Poiana, au reuşit să treacă şase familii din satele Ecaterinovska şi Molovata din raionul Dubăsari, restul de cinci familii (22 de suflete) au fost împuşcate de sovietici.

La 4 martie, la ora 3 după amiază, în faţa Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soţia şi două fiice a reuşit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din acelaşi sat a încercat să treacă împreună cu soţia, fiica şi copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului şi calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în braţe şi a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonţ l-a ucis la câţiva metri de ţărm. Soţia şi copilul mai mic au rămas înţepeniţi în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile îngheţate ale celor doi au fost aruncate pe gheaţă. În aceeaşi zi au mai trecut prin punctul Bârda Vasile Nărăcelu, Evdochia Zidar şi Ana Scodalcu, rănită de grăniceri. Prin pădurea Olăneşti, au sosit din Purcari 36 de refugiaţi.

Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului

Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932

La 5 martie 1932, ora 10 dimineaţa, în apropierea punctului Rezina, judeţul Orhei, au încercat să treacă o familie compusă din soţ, soţie, un fiu de 7 ani şi o fiică de 8 luni. Gloanţele sovietice l-au ucis pe soţ şi au rănit-o pe soţie. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de ţărm. Soţia cu fiica de opt luni în braţe abia au reuşit să se târască până pe malul românesc unde a fost internată în spitalul din satul Gorna. În acelaşi spital a fost adus ofiţerul Laniţchi rănit de grănicerii de pe malul celălalt, unde a şi murit.

La 11 martie au apărut la punctul Clucat, lângă Şerpeni, doi copii din familia Zenhan, care au relatat că mama (Domnica) cu cinci fiice (Maria, 19 ani, Daria, 17 ani, Natalia, 14 ani, Titiana, 12 ani şi Serafima, 10 ani), au încercat să treacă Nistrul, dar pe partea românească s-a rupt gheaţa, Maria fiind trasă la fund. Mama a alergat să o salveze, alături de celelalte două fiice mai mari, dar toate patru s-au înecat, salvându-se doar cele două fiice mai mici.

Români răniţi de grănicerii sovietici în spitalul din Tighina.

Bătrânul va muri după patru zile,

cei doi vor rămâne cu picioarele amputate

Dezertor din Armata Roşie, regimentul 124,

rănit de sovietici la Nistru

Familia Şagun a încercat să treacă aproape de Talmaz. Aftenie (30 de ani), soţia de 26 de ani şi copilul de doi ani. Nu departe de malul românesc au fost zăriţi de grăniceri şi s-a deschis focul asupra lor. Copilul a fost ucis şi părinţii au fost răniţi la picioare, fiind salvaţi de grănicerii români şi internaţi în spitalul din Talmaz.

Astfel de cazuri au fost zilnice, o graniţă incomparabil mai însângerată decât Zidul Berlinului de mai târziu. O dată la câteva zile sunt pescuite cadavre ciuruite de gloanţe din apele Nistrului.

Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici

În a adoua fotografie, surorile orfane Sărăuţa

Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

Supravieţuitori ai masacrului de la pădurea Olăneşti

Soţii şi părinţii copiilor au fost ucişi de sovietici

Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă. Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică. Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.

Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor şi atrocităţilor comise faţă de români după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor şi bucovinenilor, mult mai apropiată şi mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.

Chiar şi în ziua de azi îi uităm cu desăvârşire, deşi astăzi, sub regimul de la Tiraspol, sunt cei mai viteji români ai zilelor noastre. Sub teroare continuă să fie români, să lupte pentru limba lor, nişte copii care s-au baricadat în liceele lor de limbă română ameninţate să fie închise de brutele smirnoviste ne-au oferit o lecţie de patriotism şi românism cum demult nu am mai văzut-o. La fel, românii transnistreni au fost în prima linie în războiul de pe Nistru din 1992, au luptat cu curaj şi eroism cu AK-47 contra tancurilor, tot ei formau majoritatea legendarilor luptători din grupările scorpionilor sau burunducilor. Au căzut la datorie şi nu au dat nici un pas înapoi pe platourile de la Coşniţa şi Cocieri, la Dubăsari şi Tighina. La 20 iunie 1992, 20 de tancuri ale armatei a XIV-a ruse intră în Tighina sprijinite de infanterie şi cazaci, arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Tinerii luptători din Tighina, mare parte transnistreni, fără artilerie, doar cu câteva RPG-uri, distrug şase din aceste tancuri în lupte de stradă, unele cu sticle de benzină. Întrebaţi-vă de unde sunt cei care au făcut 12 sau 15 de ani de închisoare doar pentru că sunt români şi au refuzat să se numească altfel? Şi culmea, mare parte din românii din dreapta sau stânga Nistrului sunt de părere că republica Moldova ar trebui să renunţe la fâşia numită Transnistria, o mică fâşie din ceea ce a fost înainte cunoscut sub numele de Transnistria, realizând astfel o premieră mondială, prima dată când un stat renunţă de bunăvoie la o porţiune din teritoriul său recunoscut de ONU!

Da, aşa e, ne merităm soarta!

„Cui ne lăsaţi, fraţilor?” o întrebare sfâşietoare pusă de românul Toma Jalbă acum aproape o sută de ani, la care cu greu putem găsi chiar şi astăzi răspuns. Am putea să parafrazăm cuvintele lui Tudor Vladimirescu, ridicat din mijlocul taberei sale de panduri de către grecii eterişti pentru a fi ucis şi aruncat într-o fântână părăsită. Pandurii l-au întrebat „pe noi cui ne laşi?”, iar el le-a răspuns „corbilor şi câinilor!” Aşa i-am lăsat şi noi pe transnistreni, corbilor şi câinilor.

Şi asta o facem din nou, zi de zi, oră de oră, în care ne dezinteresăm total de soarta celor rămaşi la stânga Nistrului, sub cizma comunistoidă sponsorizată de Moscova.

Bibliografie:
N. P. Smochină, Moldova Nouă, Revistă de studii şi cercetări transnistrene, an VI, 1941
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Putin şi revitalizarea imperiului

2011-12-11T21:06:00.000+02:00

Până la urmă a devenit oficial. Acţiunile Rusiei, iniţial ascunse după o retorică neutră, au devenit efective, şi odată cu asta, cu intrarea într- o nouă fază, din ce în ce mai multe declaraţii ale oficialilor ruşi, inclusiv ale liderilor de la vârf, arată adevăratul interes al Moscovei. Acest lucru demonstrează fără tăgadă faptul că Rusia a intrat în linie dreaptă în vederea îndeplinirii aspiraţiilor ei, refacerea imperiului, ajutată fără îndoială de atitudinea ezitantă şi conciliantă a marilor puteri, preocupate cu propriile lor probleme cum ar fi criza mondială, sau prea dornice să închidă ochii la acţiunile ruseşti, ignorând pericolul pentru a trece cu bine peste următorul ciclu electoral. Practic, Rusia a ajuns în faza în care este atât de sigură pe ea şi pe pasivitatea Occidentului, încât nici nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, ci chiar le anunţă în declaraţii sforăitoare. Chiar şi până acum, intenţiile ruseşti erau disimulate doar pentru naivi şi neiniţiaţi, pentru orice observator şi cunoscător al spaţiului rus, erau clare şi limpezi ca şi lumina zilei.

Nu trebuie să mergem în urmă cu douăzeci de ani, la disoluţia Uniunii Sovietice, pentru a justifica asta, deşi şi în acea perioadă au fost semnale suficiente referitoare la intenţia Rusiei de a-şi prezerva imperiul atât cât putea la momentul respectiv de regres şi de a-şi crea baze pentru o viitoare revenire la care nu a renunţat niciodată, este suficient să amintim Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, Cecenia. Într-un articol mai vechi, din mai 2010, (Revenirea Rusiei la graniţa României. Puterea militară rusă astăzi) vorbeam de sintagma celor douăzeci de ani în cazul Rusiei, care se dovedeşte valabilă astăzi mai mult decât oricând. Comparaţia este deosebit de relevantă. În 1920 Rusia era în plin război civil, era o ţară pustiită şi distrusă. Douăzeci de ani mai târziu, revenea în forţă, ocupând statele baltice, o bucată din Finlanda şi din România. După încă cinci ani, ajunseseră la Berlin, jumătate din Europa căzând sub robia comunistă. În 1991, URSS se destrăma, paisprezece republici declarându-şi independenţa şi ieşind de sub tutela sovietică, moştenitoare a imperiului rămânând republica rusă. Au trecut douăzeci de ani, şi din nou Rusia revine în forţă, nu numai declarativ, dar şi prin acţiunile sale. Atunci l-au avut pe Stalin, acum îl au pe Putin, care şi-a asigurat conducerea pentru o perioadă îndelungată. Ce va fi peste cinci ani?

Calea spre expansiune

Nu ai cum să devii o putere expansionistă dacă nu îţi consolidezi baza internă. Este ca şi cum ai clădi ceva pe un fundament de nisip. Fără o susţinere internă solidă, nu ai cum să încerci să îţi extinzi dominaţia în exterior. Toate marile imperii au fost dictaturi care au zdrobit opoziţia internă sau au beneficiat de o mare susţinere internă care le-a facilitat expansiunea spre exterior. Imperiile antice sau feudale se bazau pe conducerea necontestată a unei singure persoane sau a unui grup elitist şi toate s-au prăbuşit atunci când susţinerea internă s-a erodat sau au fost cucerite de un alt imperiu mai puternic. În timpurile moderne, prăbuşirea imperiilor s-a produs tot în momente de criză, atunci când baza internă s-a erodat şi cetăţenii s-au revoltat. Aşa s-a prăbuşit imperiul austro-ungar în 1918, la fel ca şi imperiul rus, german sau cel turc. Dar pe lângă consolidarea internă, mai sunt necesari şi alţi paşi pentru a-ţi putea asigura succesul atunci când vrei să redevii un imperiu puternic.

În două articole de anul trecut, (Strategia Rusiei pe termen scurt (I) şi Strategia Rusiei pe termen scurt (II)) am făcut o incursiune în istoria expansionismului rusesc şi a direcţiilor strategice de expansiune astăzi, explicând oarecum situaţia mai specială a Rusiei, mentalitatea şi obiectivele liderilor ei. Acum voi enumera paşii pe care Rusia îi face sau i-a făcut recent pe calea revitalizării imperiului.

Consolidarea internă

Cu adevărat, în cazul Rusiei, problema este oarecum specială. Imperiul rus s-a prăbuşit în 1918, dar a fost revitalizat sub forma celui sovietic, şi el decedat în 1991. Iar acum, revine la forma sa expansionistă după cei douăzeci de ani de refacere, în cursul cărora şi-a asigurat concursul intern. Dar cum?

Înainte de al doilea război mondial Stalin şi-a asigurat baza internă omorând în faţa plutoanelor de execuţie şi în lagăre orice opoziţie, reală sau imaginară. Milioane de oameni au căzut victime nevinovate terorii şi epurărilor. Cu toate astea, ruşii încă îl consideră pe Stalin drept unul dintre cei mai mari lideri ruşi, ceea ce spune multe despre mentalul colectiv al rusului. Nu este întâmplător că ruşii sunt înclinaţi în proporţie de cinci la unu pentru ordine în detrimentul libertăţii, conform sondajelor, pentru ei libertatea fiind sinonimă cu degringolada şi jaful la scară naţională din perioada lui Boris Eltsin, singura perioadă democratică din istoria Rusiei, cu excepţia câtorva luni în 1917, de la revoluţie până la puciul bolşevic. În plus, ei doresc să ştie că Rusia este o mare putere, şi pentru asta ar renunţa la tot, cu excepţia sticlei de votcă. În plus, ruşii suferă de complexul tătucului într-o măsură mult mai mare decât alte popoare, de dorul de un lider puternic şi autoritar care să gândească pentru ei, să facă totul pentru ei şi în locul lor. Şi acestuia, când se iveşte, să-i dea toate prerogativele puterii, fără rezerve, ca şi în întreaga lor istorie.

Pe aceste considerente, ascensiunea unei puteri autoritare reprezentată de persoana lui Vladimir Putin în Rusia de astăzi nu miră pe nimeni. Realitatea este că în tot decursul istoriei sale, menirea principală a statului rus nu era îndreptată spre cetăţenii săi, ci doar pentru menţinerea, întărirea şi extinderea imperiului. E şi normal, un teritoriu imens, cu cincisprezece republici unionale şi peste o sută de popoare, şi cu regiuni întinse unde ruşii sunt minoritari, în unele părţi sub 5%, ca şi în unele republici caucaziene, de exemplu. În momentul în care menţinerea imperiului nu este principala preocupare a statului, acesta trosneşte din toate încheieturile, aşa cum a fost în 1918 sau 1991. În marea lor majoritate, ruşii preferă să-l menţină, renunţând pentru asta la libertate, dacă este nevoie. Astfel, nu este întâmplătoare ascensiunea lui Putin. Dacă nu ar fi existat Putin, el ar fi fost inventat sub forma unei alte persoane care să preia frâiele şi să strângă şurubul în ideea menţinerii unităţii imperiului, al consolidării lui şi apoi al extinderii la momentul potrivit.

Este suficient să analizăm puţin ascensiunea lui Putin pentru a exemplifica asta. Provenit din mediile KGB, la data când ajungea premier era un cvasinecunoscut, iar popularitatea sa era de 2% în momentul când devenea preşedinte interimar după retragerea lui Boris Eltsin, în 1999. Exploziile unor bombe în blocuri soldate cu moartea a peste o sută de ruşi îi dau pretextul unui nou război în Cecenia, deşi una din tentative, cea de la Budionovsk, ridică mari semne de întrebare, iar cei care l-au acuzat pe Putin de înscenare au sfârşit-o rău, cei mai cunoscuţi fiind doi deputaţi care au cerut o anchetă (unul împuşcat şi celălalt îmbolnăvit brusc a murit repede), şi celebrul otrăvit cu poloniu, Alexandr Litvinenko. Indiferent, războiul declanşat în Cecenia, după retragerea rusească în urma războiului din 1994 – 1996, l-au adus pe Putin pe culmea popularităţii, el câştigând lejer două mandate de preşedinte din primul tur, mandate pe care le-a folosit pentru întărirea propriei puteri.

În toate pârghiile de decizie ale statului au fost puşi oamenii de încredere ai lui Putin, celebri siloviki, adică foşti angajaţi ai KGB-ului devotaţi preşedintelui. Oligarhii care nu s-au aliniat la comanda Kremlinului au fost aruncaţi în închisoare şi averile lor confiscate în beneficiul companiilor de stat conduse de siloviki. Posturile media şi ziarele care nu cântau în corul puterii au fost închise sau preluate agresiv de concernele loiale Kremlinului. Jurnaliştii care nu intrau în rând erau concediaţi, ameninţaţi, bătuţi sau chiar ucişi, cea mai celebră fiind Anna Politkovskaia, ucisă în 2007, chiar de ziua lui Putin. În câţiva ani, nimeni nu-i mai putea sta în cale noului ţar al Rusiei. Opoziţia a fost lăsată să existe firavă, pentru a da aparenţa unei democraţii şi a-i permite Rusiei accesul în G-8 sau G-20, precum şi pentru a da în faţa partenerilor occidentali imaginea de legitimitate a liderilor ruşi. Liderii au şi inventat o sintagmă pentru democraţia rusă, spunându-i democraţie suverană. Noi suntem obişnuiţi cu astfel de denumiri, doar am avut democraţie directă sau democraţie originală. Ceea ce ar trebui să li se spună ruşilor este faptul că orice democraţie care are nevoie de încă un termen pentru a o descrie nu mai este democraţie.

Majoritatea absolută din Dumă a partidului prezidenţial Rusia Unită a permis consolidarea puterii interne, inclusiv prin modificarea constituţiei ruse, fără referendum, astfel că acum mandatul prezidenţial a fost mărit de la patru la şase ani. Chiar şi acum, după alegerile din 4 decembrie, Rusia Unită are majoritatea relativă, şi nu cred că ultranaţionaliştii lui Jirinovski sau comuniştii se vor opune ideii unei coaliţii deja anunţate de Medvedev. Un alt exemplu actual şi concludent, în alegerile din Osetia de Nord a câştigat contracandidatul favoritului Kremlinului, imediat curtea constituţională l-a invalidat. La fel, tipic pentru conducerea autoritaristă a Rusiei, la alegerile actuale, pe lângă protestarii arestaţi şi bătuţi, mai bine de 500 de siteuri şi bloguri de opoziţie, internetul rămânând singura cale de exprimare a opoziţiei, au fost închise. Cam aşa se aplică democraţia suverană.

Constituţia nu permite mai mult de două mandate consecutive, dar acum, după întărirea puterii, Putin şi-a anunţat candidatura asigurându-şi încă doisprezece ani la Kremlin. Faptul că aceasta nu este o găselniţă de moment ci rezultatul unui plan bine gândit şi pus la punct ne este demonstrat chiar de declaraţiile lui Medvedev, care în faţa unei audienţe atent selecţionate din membrii partidului Rusia Unită, atunci când s-a justificat de ce nu candidează împotriva lui Putin, i-a scăpat că aceasta era înţelegerea lor încă din 2007, practic înainte de a fi uns ca succesor al lui Vladimir Putin. Nu cred că mai trebuie ceva demonstrat.

Asigurarea bazei materiale

Pe lângă consolidarea internă, pentru a deveni sau redeveni un imperiu, ai nevoie de o puternică bază materială care să-ţi asigure mijloacele necesare. Toate imperiile au avut această bază, de la un teritoriu fertil în antichitate, până la produse extrase din colonii în epoca modernă. Iar Rusia dispune de această bază sub forma petrolului şi gazelor, precum şi a materiilor prime de care este avidă întreaga lume. Despre Gazprom s-a spus că este o armă mai puternică decât Armata Roşie, deoarece Gazpromul poate face să tremure, la propriu, întreaga Europă pe timp de iarnă. Dar din uriaşele încasări poporul rus nu beneficiază decât în prea mică măsură, mare parte din fonduri fiind sifonate de statul devenit unul mafiot, încărcat de corupţie şi incompetenţă (vezi Rusia şi blestemul petrolului). O altă destinaţie a fondurilor provenite din vânzările de materii prime o reprezintă imensul complex militaro-industrial rămas de pe timpurile URSS şi a Războiului Rece. O gaură imensă care înghite resurse uriaşe, dar rezultatele nu sunt prea strălucite. E ca un malaxor uriaş care toacă fonduri, iar rezultatele nu sunt pe măsură.

Este normal, economia şi industria rusă nu sunt competitive, lucrătorii nu sunt pregătiţi suficient, nu există stimulente de natură concurenţială care să dea câmp liber inovaţiei şi creaţiei. O imensă uzină, un dinozaur industrial energofag şi devorator de resurse rămas de pe vremea planurilor cincinale. O economie bazată şi axată pe exportul de materii prime nu are cum să-şi dezvolte capacitatea industrială pe baze moderne. Şi fără această capacitate industrială nu ai cum să produci armament performant de ultimă generaţie, care să fie performant şi în teren, nu numai pe hârtie.

Vreau să fim foarte bine înţeleşi aici. Proiectanţii ruşi sunt foarte buni, armele proiectate de ei sunt grozave, la fel şi prototipurile. Dar problemele apar atunci când trec în producţie de serie. De exemplu, trece prototipul A în producţie de serie, dar imediat apare prototipul B, pe care liderii politici îl consideră mai bun şi mai modern. Imediat este stopată producţia şi se trece la producţia de serie a prototipului B şi aşa mai departe. Astfel, produsele de serie ajung să fie mult mai scumpe pe unitatea de produs. Industria occidentală de armament a rezolvat parţial această problemă de costuri pe ideea platformelor, lăsând întotdeauna loc pentru adăugarea de noi senzori sau armamente pe platformele vechi, o regulă strict economică valabilă într-o economie concurenţială. Dar problema cea mai mare a industriei ruseşti de armament este alta, şi este una mult mai gravă. Capacitatea industrială nemodernizată nu este pe măsura proiectelor şi prototipurilor, astfel că vor rezulta rebuturi şi malfuncţionalităţi în proporţie covârşitoare, mai ales când vorbim de avioane moderne de luptă, rachete sau tancuri de ultimă generaţie. Orice prototip trecut în producţie de serie va suferi enorm la calitate şi siguranţă, deoarece utilajele sunt vechi, uzate fizic şi moral, incapabile să producă calitatea cerută de proiectant. La fel, militarii ruşi, majoritatea în termen, nu au cum să ajungă să le folosească eficient datorită timpului redus de pregătire. Instruieşti un pilot sau conducător de tanc timp de doi ani şi apoi îl laşi la vatră, apoi îl iei pe următorul. Ce poate face el decât să înveţe unele lucruri de bază şi eventual să forjeze aparatul, apoi intră pe mâna altui neinstruit. Mai poate fi vorba de aplicarea ultimelor tehnici? Să luăm exemplul ultimelor tancuri. De ce Rusia nu a folosit în Georgia în 2008 tancuri mai noi, mai moderne, împotriva unui adversar slab şi prost înarmat? Ar fi fost o reclamă bună la export pentru o economie avidă de comenzi în armament! Ori nu aveau personal suficient instruit să le folosească din motivele expuse mai sus, ori se temeau că nu s-ar fi comportat pe măsura reclamei tot din motive susmenţionate, ori amândouă.

Cu toate aceste slăbiciuni ascunse publicului larg, Rusia consideră că deja şi-a asigurat baza materială şi este gata să treacă la acţiune pentru realizarea scopurilor sale. Şi trece la faza a doua, asigurarea mijloacelor necesare. Iar acestea sunt de natură fizică, armament modern şi performant abundent în mâna unei armate puternice, pentru descurajare, intimidare, sau pentru a-şi impune voinţa prin forţă.

În acest context trebui înţeleasă declaraţia lui Putin referitoare la întărirea armatei printr-un program de achiziţii şi înarmare fără precedent: 650 miliarde de dolari până în 2020: 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. (vezi Rusia şi apărarea imperiului).

Întrebarea care şi-o pun mulţi este dacă Rusia este capabilă de un astfel de efort, mai ales că deja a fost lovită de criză, înregistrând cea mai mare cădere economică dintre ţările G-20, iar avertismentele analiştilor economici sunt că Rusia va urma să fie lovită de criză mai puternic datorită dependenţei sale de furnizarea de materii prime ce reprezintă mai bine de 75% din exporturi (Rusia şi blestemul petrolului)? Acest proiect era oricum foarte ambiţios chiar şi pentru o perioadă de avânt economic, dar în cazuri de criză? Sau Rusia va face la fel ca şi în deceniul patru al secolului trecut, sacrificând orice pentru înarmare? Dar acum nu suntem în acele vremuri, iar populaţia va avea un cuvânt de spus. Mă refer la un segment mai larg, nu numai la opozanţii bătuţi sau arestaţi în zilele acestea în centrul Moscovei.

Presiunea externă

Odată îndeplinite primele condiţii, urmează o creştere a presiunii pe plan internaţional, aşa cum face acum Rusia. Scopul este modelarea organizaţiilor internaţionale după voinţa ei, intimidarea tuturor actorilor cu potenţialul ei, precum şi obţinerea de maximum cu putinţă din orice negocieri. De asemenea, prin paşi mărunţi şi bine gândiţi se pun bazele unui model internaţional gândit de Rusia, în interesul ei. Iar pentru asta face uz de un întreg arsenal de mijloace şi metode, din care voi aminti doar câteva.

Nerespectarea acordurilor care îi sunt în dezavantaj

Să luăm câteva exemple. Rusia şi-a creat, inclusiv prin război, câteva capete de pod la începutul anilor 90 în fostele state sovietice de la periferie, cum ar fi Georgia şi Moldova. Mă refer aici la republicile secesioniste Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, dar şi la regiunea Naghorno-Karabah. Aceste capete de pod sunt esenţiale în strategia Rusiei. Iar când la summitul NATO de la Istambul din 1999 i s-a cerut Rusiei ca în termen de cinci ani să-şi retragă trupele şi muniţiile din Transnistria, aceasta a acceptat. Încă din 1990 exista un tratat CFE (Conventional Forces in Europe) semnat la Viena, care limita numărul armatelor şi armamentelor din Europa, fiecare ţară având fixate nişte plafoane maximale, pe capitole, ca şi avioane de luptă, tancuri, elicoptere de atac, guri de artilerie mai mari de 100 mm şi vehicule blindate, iar prezenţa Armatei a XIV-a în Transnistria şi a depozitului de armament de la Colbasna era practic în afara tratatului. Rusia nu numai că nu şi-a retras trupele, dar din 2007 s-a retras din tratatul CFE. Ca răspuns, SUA se retrage şi ea în noiembrie 2011, urmată şi de celelalte state NATO semnatare ale CFE, printre care şi România, în decembrie 2011. Astfel, aceste state nu mai transmit informaţii către Rusia şi nu mai acceptă inspecţii din partea acestui stat pentru verificarea aplicabilităţii tratatului, la fel cum Rusia nu mai face acest lucru de patru ani. Statele NATO au comunicat că vor reveni la prevederile tratatului imediat ce va reveni şi Rusia. Deci, Rusia, decât să evacueze un teritoriu al altui stat, mai bine se retrage din CFE, iar astfel să nu poată da socoteală nimănui asupra înarmării.

Reinterpretarea şi falsificarea istoriei ca argument expansionist

Mai departe, are loc o contestare şi o reinterpretare a istoriei încă de la cel mai înalt nivel, cu scopul direct de a implementa în primul rând în mintea rusului de rând, şi apoi a altora, a drepturilor Rusiei asupra unor teritorii despre care nu are nici un drept. Importanţa acestui front ideologic, inclusiv prin mijloacele de informaţie din mediul virtual al internetului, am expus-o mai pe larg în articolul Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului. Un ultim exemplu referitor la acest ultim aspect îl reprezintă declaraţia din 17 noiembrie 2011 a ministerului de externe rus, conform căreia statele baltice s-au alăturat de bunăvoie URSS în 1940. Deci nu oricine a făcut această declaraţie, ci chiar ministerul de externe rus, ceea ce înseamnă deja că este o poziţie oficială asumată de Rusia, atrăgând protestele Lituaniei şi a Estoniei, deocamdată, în care se foloseşte termenul de falsificare a istoriei. Mai departe, acest document produs de secţia istorică a ministerului rus de externe, vorbeşte de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord ca şi de o „recuperare de teritorii care a prevenit România să se transforme într-o bază antisovietică”. Tot în acest document se precizează că aceste teritorii sunt „străvechi pământuri ruseşti” (drevnerusskaya zemlya). Desigur, documentul respectiv nu explică cum pot fi străvechi pământuri ruseşti nişte teritorii cu care Rusia a ajuns să se învecineze abia la 1792 când ajunge în urma expansiunii sale pe Nistru. Încă aşteptăm reacţii de la Chişinău şi Bucureşti asupra acestui document. Acesta este numai ultimul din numerosul şir de reinterpretări şi falsificări ale istoriei care privesc întregul spaţiu cu care intră în contact, nu doar pe noi. Aceste „lecţii de istorie” ale Moscovei justifică în ochii ruşilor ocupaţia actuală a unei părţi din teritoriile Georgiei şi Moldovei. Referitor la aceste subiecte, vezi şi De ce nu mai poate Rusia de grija noastră.

Modificarea tratatelor

Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) este o alianţă militară regională a CSI (iniţial) creată de Rusia în 1992 cu scopul de a compensa parţial defunctul Tratat de la Varşovia, desfiinţat prin voinţa ţărilor esteuropene care se desprinseseră de sub tutela Moscovei. Nu toate ţările CSI s-au alăturat şi alianţei respective, astfel că în 2002 se semnează charta acestei organizaţii de Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia şi Tadjikistan, iar din 2006 se alătură şi Uzbekistanul, după ce înăbuşise în sânge revolta portocalie de la Andijan.

Ce este important este faptul că Rusia începe să forţeze limitele stabilite în cadrul acestei alianţe. Deşi până acum această alianţă era folosită formal pentru a da legitimitate intervenţiilor ruseşti în fostul spaţiu sovietic, încercând să arate că Rusia acţionează în numele unui grup de state, nu singură, la fel ca şi în Cehoslovacia în 1968. Astfel şi-a impus trupele proprii ca şi trupe de menţinere a păcii în Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, deşi după toate regulile internaţionale nu ar fi avut cum, din moment ce era parte în conflict. În Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul refuză. Singurul loc în care această alianţă a participat cu trupe din mai multe ţări a fost Tadjikistanul post-război civil, unde Kazahstanul, Kirghistanul şi Uzbekistanul au trimis câte o companie de soldaţi pe lângă divizia 210 mecanizată rusă.

De curând, Rusia ia în calcul intervenţia prin CSTO în aria sa de responsabilitate (sfera de influenţă a Rusiei) în cazul unei multitudini de evenimente posibile, cu actori statali sau nonstatali, mare parte ca o reacţie de a preveni unele mişcări gen revoltele arabe. Dar ce doreşte Rusia este un mandat de a interveni care să-i fie dat în avans pentru cazul când genul de evenimente se vor petrece, de aceea nici nu prea sunt detaliate specific, putând fi uşor interpretate. Mai mult, doreşte ca deciziile să fie luate nu prin unanimitatea membrilor CSTO, ci prin majoritate, cu sau fără aprobarea ONU. Deci, în cazul unei probleme în Kirghistan (cum deja a fost cazul, vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiză), nu mai trebuie ca şi această ţară şi vecinii ei să fie de acord cu intervenţia CSTO, e suficient să vrea Rusia, Belarus, Armenia şi Uzbekistanul.

Încă o modalitate pentru Rusia de a-şi crea instrumentele necesare scopurilor sale.

Componenta geopolitică

Problema majoră a Rusiei a fost dintotdeauna cea geopolitică. Cu cât înghiţea nesăţioasă mai mult teritoriu, cu atât se complicau problemele sale geopolitice, erau mai multe frontiere de apărat, mai multe popoare de supus şi controlat. Tot mai multe resurse erau dirijate spre controlul sau exterminarea nesupuşilor, iar continua expansiune era un paleativ pentru a nu analiza şi a te ocupa de problemele interne cauzate de un astfel de imperiu întins şi greu de controlat. Este suficient ca aruncăm o privire spre imensitatea şi gradul scăzut de populare a Siberiei bogate în resurse ca să ne dăm seama de dimensiunile strategice ale problemelor ruseşti. Ca o paranteză, imposibilitatea de a controla Alaska a stat la baza vânzării acesteia către SUA în 1867 de către ţarul Alexandru al II-lea. Această dilemă geopolitică a făcut Rusia să fie întotdeauna în război sau pregătindu-se de război, pentru a-şi menţine imperiul şi a-i extinde limitele cât mai mult şi mai cu seamă până la nişte bariere geografice uşor de supravegheat şi apărat, cum ar fi lanţuri de munţi, mări sau oceane, istmuri, mlaştini sau deşerturi de nepătruns.

Şi astăzi, după ce şi-a asigurat susţinerea internă şi baza materială, Rusia este din nou gata de extindere. Dar acum extinderea imperiului are o altă miză şi o altă nuanţă, noii lideri ai Rusiei învăţând ceva din istorie. În loc să ocupe total teritoriul şi să trebuiască să-l administreze, să-l controleze şi să-l apere, consideră că este suficient să controleze aceste ţări, să le dicteze politica externă şi de securitate, să extragă toate beneficiile economice cu putinţă, iar în rest să le lase să se descurce cu problemele lor. Un exemplu este Ucraina. De la venirea lui Ianukovici la putere, Rusia şi-a asigurat controlul Crimeei prin prelungirea acordului de închiriere al portului Sevastopol până în 2042, şi-a subordonat discret inclusiv serviciile secrete ucrainene sau s-a asigurat că nu interferează cu FSB-ul şi FIS-ul rusesc, şi-a subordonat, de asemenea, până acum, o mare parte din obiectivele economice ucrainene, şi acum aşteaptă ca Ucraina să intre în incapacitate de plată pentru a lua ce a mai rămas (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări). Această renaştere imperială rusă se petrece chiar acum, sub ochii noştri.

După ce a declarat că „dezmembrarea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, Vladimir Putin a anunţat intenţia creării Uniunii Eurasiatice, în care mulţi văd o tentativă de refacere a URSS. Am expus mai sus diferenţa esenţială dintre cele două entităţi, dar ambele au în comun faptul că nu pot fi realizate sau menţinute fără o puternică componentă militară în spate. În cazul Uniunii Eurasiatice, această componentă militară va trebui să-i stimuleze pe cei vizaţi să se alăture şi să descurajeze puterile externe să interfereze în afacerile ruseşti. Iar mare parte din aceste componente militare vor fi poziţionate chiar la limitele geopolitice pe care Rusia doreşte să le menţină. Iar programul de reînarmare de 650 miliarde dolari este destinat să asigure această componentă militară.

Am expus mai pe larg în articolele precedente desfăşurarea de mijloace şi forţe militare ruse pe principalele zone de frontieră considerate vulnerabile, le voi enumera aici dând linkurile pentru cei interesaţi.

Oceanul Pacific, Rusia nu renunţă la insulele Kurile luate de la Japonia în 1945, ba dimpotrivă, le întăreşte ca şi viitoare baze de apărare, respectiv avanposturi înaintate (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus). Flota din Pacific urmează (conform planurilor), să fie revitalizată în aşa fel încât să poată face faţă flotelor americane şi japoneze din regiune. La ora actuală, flota rusă din Pacific este constituită din 49 nave de suprafaţă şi 22 de submarine, dar dintre care abia 20 de nave de suprafaţă şi 16 submarine sunt capabile de acţiune, dar şi mare parte din acestea necesită reparaţii capitale. Oricum, primele două submarine nucleare de clasa Borei, capabile să poarte noile rachete strategice Bulava (Yuri Dolgoruky şi Alexander Nevsky) sunt destinate flotei din Pacific, la baza de submarine de la Viliuchinsk, din peninsula Kamceatka, care urmează să fie modernizată. De asemenea, crucişătorul cu propulsie nucleară Amiral Hakhimov şi crucişătorul lansator de rachete Mareşal Ustinov, ambele din perioada sovietică, urmează să fie modernizate şi trimise tot aici, la flota din Pacific, pentru a putea să rivalizeze cu grupurile de portavioane americane. Mai mult, unul dintre porthelicopterele clasa Mistral cumpărate din Franţa va fi dispus tot aici, pentru protejarea Mării Ohotsk, bază pentru submarinele clasa Borei care ar putea lansa rachetele nucleare cu ogive multiple Bulava având drept ţintă coastele SUA. Am expus motivele esenţiale ale acestei baze în articolul Rusia şi apărarea imperiului. În contextul unui război nuclear sau al ameninţării nucleare, baza din Marea Ohotsk poate juca un rol predominant.

În perspectiva încălzirii globale, Rusia nu pierde din vedere faptul că Oceanul Îngheţat ar putea deveni un nou teatru de operaţiuni, dar şi o posibilă sursă de materii prime, exploatabilă o perioadă mai îndelungată în decursul unui an. În acest context trebuiesc judecate pretenţiile ruseşti asupra Polului Nord, pentru justificarea acestora Rusia înfigându-şi acolo steagul prin intermediul unui submarin. Şi aici va fi dispus un porthelicopter clasa Mistral, deoarce poate deveni un spaţiu de confruntare cu SUA, Canada sau Norvegia.

Marea Baltică este destinaţia unui alt porthelicopter Mistral, la fel ca şi o întărire a flotei. Tot aici, pentru a-şi mări dominaţia economică şi justifica creşterea prezenţei militare, se construieşte conducta North Stream. Ţările Baltice vor fi primele care vor simţi creşterea presiunii de către Rusia, o creştere care se vede de pe acum. Enclava rusă Kalinigrad creşte şi ea în importanţă, mai ales după anunţul instalării de sisteme de rachete aici ca şi răspuns la scutul antirachetă cu componente inclusiv în România. Atacul mediatic menţionat mai sus contra Ţărilor Baltice capătă mai mult sens în acest context.

Marea Neagră, cea care ne doare pe noi cel mai tare, pare a fi principala beneficiară a programului de înarmare rus. Pe lângă faptul că şi-a asigurat una din cheile de control ale Mării Negre (Crimeea), cealaltă fiind constituită din ieşirea spre Mediterana, respectiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele aflate în mâna Turciei cu care a dus două sute de ani de războaie pentru a le lua, Rusia îşi întăreşte flota din Marea Neagră. Şi aici va fi poziţionat unul dintre porthelicopterele Mistral (vezi Caucazul şi Mistralul), precum şi o sumedenie de noi fregate şi submarine. Este normal, punctele fierbinţi pentru controlul sud-estului european sunt aici, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, de aici poate fi controlată Ucraina, Georgia şi Moldova, ameninţată România şi Bulgaria, şi descurajată Turcia.

Doar pentru componentele navale pare un program foarte ambiţios, dar dacă adăugăm componenta terestră şi aeriană? Mai ales că armata terestră nu s-a comportat prea bine în ultimele conflicte în care a fost implicată Rusia, ce să mai vorbim de cea aeriană? (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Dar cea strategică, a rachetelor nucleare?

Vulnerabilităţi

Intenţia Rusiei de a-şi reface parţial imperiul, de a accede din nou la statutul de mare putere, pare a fi plauzibilă pe hârtie, dar are numeroase puncte slabe, ca să le nominalizăm pe cele mai evidente.

O parte le-am expus deja, cele referitoare la calitatea trupelor şi armamentului produs în Rusia (de exemplu racheta purtătoare de ogive nucleare Bulava a avut în teste mai multe eşecuri decât reuşite), la vulnerabilităţile economice accentuate în urma crizei pe care Rusia nu are cum să o evite.

Dar mai sunt şi altele. Paradoxal, una dintre ele este chiar viitorul preşedinte, Vladimir Putin. Provenit din serviciile secrete, din KGB, deşi a făcut enorm pentru readucerea Rusiei în concertul marilor puteri, Vladimir Putin a ajuns aproape de puterea absolută şi nimeni nu îndrăzneşte să îl contrazică sau să îl conteste. Asistăm inclusiv la o revenire a cultului personalităţii din vremea sovietică.

„M-am uitat în ochii domnului Putin şi i-am văzut sufletul” spunea fostul preşedinte american George W. Bush. „M-am uitat în ochii domnului Putin şi am văzut trei litere, K, G şi B” spunea în schimb contracandidatul republican al lui Obama la alegerile din 2008, John McCain.

Adevărul este că Putin, în culmea puterii sale, are şi vulnerabilităţi, dar pe care nimeni din anturajul său nu îndrăzneşte să i le expună. Nu o dată, Rusia a întrerupt furnizarea de gaze prin conducte în plină iarnă pentru a disciplina Ucraina sau alte state, fapt care a avut repercusiuni asupra consumatorilor occidentali, fără să ia în calcul efectele pe termen lung asupra credibilităţii sale ca şi furnizor corect şi onest. Ultima dată, în 2009, întreruperea a durat mai bine de două săptămâni, fapt care i-a făcut pe oficialii europeni să acorde, în sfârşit, undă verde pentru construirea gazoductului Nabucco, care ocoleşte Rusia, punându-se astfel la adăpost de presiunile potenţiale ale Gazpromului. Dacă Rusia nu făcea asta, dependenţa Occidentului de Rusia în materie de gaze ar fi sporit constant, astfel că această armă putea fi folosită cu efect maxim ceva mai târziu, şantajul energetic fiind cu atât mai mare cu cât dependenţa este mai mare. Dar odată cu punerea în aplicare a rutelor alternative, şantajul potenţial are o valoare mult mai redusă.

Un alt exemplu, în 2007, Estonia decide mutarea monumentului ostaşului sovietic din Tallin la cimitirul militar din localitate. Protestele ruseşti iau amploare, iar din 27 aprilie 2007 încep o serie de atacuri informatice fără precedent asupra principalelor instituţii estoniene, cum ar fi parlamentul, ministere, bănci, ziare şi alte organizaţii. Rezultatul a fost crearea unui centru de excelenţă al NATO la Tallin, dedicat exclusiv luptei împotriva atacurilor cibernetice, mai ales a celor provenite din spaţiul rus. Dacă Rusia s-ar fi abţinut, ce armă teribilă ar fi avut la nevoie, fără să-şi avertizeze adversarii potenţiali care au luat deja măsurile de contrareacţie.

Aceste două exemple ne arată fără putinţă de tăgadă faptul că Vladimir Putin este un individ imprevizibil, dar gata de reacţii necontrolate bazate pe furie, nu în urma unor raţionamente strategice. Poate să clădească o bijuterie strategică pe care o poate nărui dintr-o dată într-un acces de nervi, dezvăluind-o adversarilor care vor putea lua contramăsurile necesare. Şi nimeni nu îl poate opri să o facă, deoarece nimeni din cercul său interior nu îndrăzneşte să-l contrazică. Ultimul care a făcut-o a fost fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând de către premierul Putin. Ulterior, acesta a spus că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi populaţia va plăti factura pentru cheltuielile de înarmare ale lui Putin, prin scăderea sumelor pentru sănătate, cultură, educaţie etc. Până la urmă, chiar Putin, prin imprevizibilitatea caracterului său, subminează eforturile Rusiei de a reveni la imperiul pierdut.

Alte vulnerabilităţi provin din surse externe, cum ar fi dezangajarea SUA din conflictele care i-au absorbit mare parte din posibilităţile strategice, ca şi cele din Irak şi Afghanistan. Din acest moment, SUA va urmări cu mai mare atenţie mutaţiile pe harta strategică şi va interveni acolo unde puterea sa globală va fi ameninţată. Cu mâinile SUA dezlegate în Irak, din 2011, şi din Afghanistan, din 2014, câmpul de manevră al Rusiei s-ar putea reduce semnificativ.

În acest context ar trebui să înţelegem reacţia obsesivă a Rusiei la instalarea scutului antirachetă în estul Europei, parte din el la Deveselu, în România. Chiar dacă este un scut defensiv, iar capacitatea lui de interceptare este limitată (cum ar putea 24 de rachete interceptoare să stăvilească arsenalul rusesc de peste o mie de rachete), Rusia continuă să se comporte ca şi cum acest scut i-ar afecta direct suveranitatea naţională, deşi singura capitală din Europa apărată de sisteme antirachetă (S-400) este Moscova. Dar în spatele acestor ameninţări ruseşti se ascunde teama de scăderea credibilităţii potenţialului strategic rusesc, după cum am explicat pe larg în Un scut pentru neliniştea Rusiei.
O altă problemă majoră percepută ca şi o vulnerabilitate majoră o constituie faptul că Rusia încearcă să-şi refacă un imperiu, dar nu este capabilă să-şi asigure liniştea acasă, respectiv în Caucazul de Nord. Rana de aici se tot extinde, cuprinzând şi republicile vecine Ceceniei, acum sub forma unei gherile de joasă intensitate, dar care nu ezită să lovească chiar în Moscova, iar autorităţile sunt incapabile să controleze fenomenul. (vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Războiul fără sfârşit al Caucazului).

Ultima vulnerabilitate la care mă voi referi aici o constituie o problemă internă majoră a Rusiei, menţionată de George Friedman în sintagma „Rusia este pe moarte”. Este adevărat, de o sută de ani încoace, populaţia Rusiei scade continuu, iar această scădere a luat amploare în ultimii ani. Sunt multe cauze, dar efectul este devastator. Iar această tendinţă nu are cum să se reducă, ba dimpotrivă, va creşte odată cu revenirea mai marcantă a autoritarismului în politica rusă. La venirea lui Putin la putere, 70% din economie era privată şi 30% era de stat, astăzi procentul s-a inversat, abia 30% din economie fiind privată. Nu trebuie să ne mirăm ca marea majoritate a tinerilor aleg să fugă din Rusia, şi mai grav este că majoritatea celor care fug sunt cei mai capabili şi talentaţi, iar acest exod se va accentua după anunţul revenirii lui Putin la putere, fapt care simbolizează decesul democraţiei în această ţară. Nu trăim şi nici ruşii nu trăiesc în timpul lui Stalin, când nu aveau alte posibilităţi. Informaţia este disponibilă prin internet, şi tinerii ruşi cu potenţial ştiu că vor avea o şansă în străinătate, pe când într-o autocraţie pe cale de a se transforma într-o dictatură nu au nicio şansă. De aceea vor pleca, golind Rusia de creiere şi de forţă de muncă.

De aceea Putin încearcă să revitalizeze imperiul acum, deoarece mai târziu nu va mai avea cum sau cu cine. În asta constă tragedia Rusiei, un imperiu pe moarte, dar care refuză să moară. Se va zvârcoli poate încă zeci de ani, provocând distrugere în jur, până când va sucomba eliberând regiunea de o tiranie ce a durat sute de ani.

Dar până atunci? Până atunci va trebui să fim pregătiţi şi să rezistăm ultimelor zvârcoliri violente ale acestui imperiu numit de Brătianu duşmanul natural al poporului român. Deoarece aceste zvârcoliri ale fiarei pe moarte ne vor lovi inevitabil şi pe noi. Iar noi, ca de obicei, nu suntem pregătiţi. Primele efecte le va resimţi Basarabia, la fel de nepregătită.

Ce putem face acum, înainte de recepţiona în plin loviturile devastatoare? Nu este prea mare lucru, dacă o facem din timp. Întărirea României, din toate punctele de vedere. Întărirea economică, pentru a ne putea face mai puţin dependenţi de alţii. O economie dinamică, capabilă să integreze şi economia basarabeană, să investească acolo, pentru a-i scoate economic de sub tutela apăsătoare a afaceriştilor ruşi cu legături la Kremlin sau Kiev.

Şi cel mai important, o forţă militară pregătită şi antrenată la standardele NATO, dar dotată cu cele mai noi capabilităţi militare. Iar aici un rol important îl are forţa aeriană. Nu vom putea fi credibili fără o aviaţie militară de excepţie, iar potenţialul îl avem, cei mai buni piloţi din regiune, la fel, printre cele mai bune trupe terestre din lume, după cum spunea ambasadorul american. Mai trebuie să le dăm doar avioanele cu care să-şi facă treaba.

1 decembrie ieri şi astăzi

2011-11-30T22:20:00.000+02:00

Carte poştală a voluntarilor români

din Italia (1918)

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”.

Totuşi, data de 1 Decembrie 1918 rămâne o dată extrem de importantă, o dată crucială, mai ales prin importanţa semnificaţiei sale ca şi voinţă a maselor. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, cu delegaţi din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol. La fel cum astăzi s-ar acoperi de ridicol, de exemplu, toţi cei care ar contesta independenţa Muntenegrului, obţinută tot prin referendum în mai 2006. Nici sârbii, cei mai defavorizaţi de acest referendum, nu contestă valabilitatea votului muntenegrean.

Deci, 1 Decembrie 1918 reprezintă o dată importantă într-un proces, nicidecum începutul sau sfârşitul procesului, un proces jalonat de alte date importante, începând cu 15 august 1916, data intrării României în război pentru Transilvania şi Bucovina. Au fost zilele de luptă şi eroism, de înfrângeri şi trădări, de glorie şi tragedii, ale căror date sunt aşa de multe încât nu au cum să fie toate amintite aici. În răstimp de trei ani, între 1916 şi 1919, România şi românii au trecut prin cele mai cumplite chinuri, de la victoriile din Transilvania toamnei lui 1916 la dezastrul de la Turtucaia, de la eroismul soldaţilor prost echipaţi şi înarmaţi în faţa unui inamic superior ca oameni şi armament, trădaţi de singurul aliat de pe câmpul de luptă, la disperarea evacuării a două treimi din teritoriu şi drama retragerii în Moldova bântuită de frig, foame şi tifos în iarna lui 1917. Eroismul şi victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi trădarea rusească care ne-a lăsat singuri în faţa duşmanilor germani, austro-ungari, bulgari şi turci. Am început lupta împotriva inamicilor şi am sfârşit-o împotriva aliaţilor care ne-au înfipt cuţitul în spate (vezi Primele lupte cu bolşevicii).

Puţine cazuri au mai fost în istorie de un asemenea dramatism, singuri împotriva tuturor, asaltaţi de nenumăraţi duşmani, trădaţi şi apoi atacaţi de aliaţi, şi totuşi, neamul românesc a renăscut în 1918 din propria cenuşă, înfigând drapelul românesc şi ridicând opinca chiar în inima duşmanului, la Budapesta, la 4 august 1919, o altă dată importantă în acest proces de creare a României Mari (vezi Cum au pus românii opinca pe parlamentul de la Budapesta).

Ca şi exemplu, aş putea menţiona situaţia conducătorului României la acea vreme, regele Ferdinand. A ajuns pe tron în 1914, în plin război mondial, după moartea lui Carol I. Plin de speranţă în vara lui 1916, se retrage în toamnă în Moldova, la Iaşi, împreună cu guvernul şi ce a mai rămas din armata ţării. Din nou cu mândrie şi speranţă în vara lui 1917, după victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca mai târziu dinastia să-i fie ameninţată (germanii cereau ca şi o condiţie a păcii alungarea regelui ”trădător” faţă de naţia germană) şi chiar şi viaţa să-i stea în cumpănă (de mâna aliaţilor ruşi deveniţi bolşevici). Apoi urmează unirea cu Basarabia, şi ulterior regele intră în Bucureşti tot de 1 decembrie 1918. Câteva zile mai târziu primeşte vestea unirii Bucovinei şi apoi a Ardealului la România, pentru ca în 1922 să fie încoronat la Alba Iulia ca şi rege al tuturor românilor.

Românii au luptat cu încăpăţânare şi eroism nemaiîntâlnit în acei ani, au luptat nu numai în România, ci s-au înscris voluntari pentru cauza românească în Rusia (vezi Luptătorii români din Siberia), în Franţa, Italia, în Statele Unite ale Americii. Au fost voluntari români care s-au organizat până şi în Turcia, din elemente româneşti din unităţile austro-ungare din Siria. O suflare naţională fără precedent a parcurs întregul mapamond cuprinzând întreaga suflare românească pe toate meridianele, cu un singur scop suprem: România Mare.

Şi au realizat-o, străbunicii noştri au făcut România Mare pe care ne-au lăsat-o moştenire cu un preţ îngrozitor: unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau invalid. Cu un imens preţ de sânge, străbunicii noştri ne-au lăsat România Mare, clădită pe oasele şi sângele lor. Ne-au dăruit-o ca şi pe o moştenire de preţ, plătită cu preţ greu, prea greu. Numai rememorându-le faptele te întrebi din ce aluat au fost făcuţi înaintaşii noştri.

Bunicii noştri au luptat să o păstreze, semănând cu oasele lor şi stropind cu sângele lor câmpurile de luptă din Basarabia până în Crimeea şi Caucaz, Cotul Donului şi stepa kalmucă, la Stalingrad, apoi din nou, spre vest, de la Oarba de Mureş până în munţii Tatra şi la râul Hron, trecând prin Carei şi Budapesta. Soldaţilor noştri nu le-a fost dat să se întoarcă la căminele lor în pace după mai 1945, ci în cea mai cruntă dintre dictaturi, cea comunistă, aruncaţi în temniţe şi lagăre de muncă. Ofiţerii şi generalii care se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă erau exterminaţi în lagărele comuniste. Cea mai mare rezistenţă armată anticomunistă din ţările căzute după 1945 în robia comunistă a fost înfrântă definitiv în 1962. Asta au făcut bunicii noştri să arate demni de moştenirea lăsată lor de către părinţi.

Dar noi?

1 decembrie astăzi

Ce înseamnă 1 decembrie astăzi, pentru noi? Ce reprezintă astăzi 1 decembrie pentru marea masă a populaţiei? Un prilej de chef şi beţie prilejuită de o zi liberă? Posibilitatea de a se înghesui pentru o porţie gratuită de fasole cu cârnaţi?

În SUA, de ziua lor naţională, 4 iulie, veţi vedea steagurile americane arborate la fiecare casă. Număraţi steagurile româneşti arborate la casele românilor de 1 decembrie! Care este diferenţa, unii simt mai bine spiritul unei zile naţionale decât alţii?

Am auzit de nenumărate ori pe la televiziuni expresia că de 1 decembrie ne simţim cu toţii români. Dar în rest, în celelalte 364 de zile din an? Ce fac aceleaşi televiziuni ca să ne simţim români şi în restul anului? Ne difuzează până la saturaţie ştiri cu babe violate sau emisiuni cu pipiţe siliconate pe post de vedete de moment care habar nu au până unde se întinde România? Sau cu manelişti inculţi şi fotbalişti agramaţi, pe post de modele pentru toţi românii? Cum pot românii de rând consumatori de televiziune să se simtă români când li se servesc în exces doar astfel de modele? Ce fel de ideal în viaţă poate să-şi aleagă un tânăr român dintre aceste piţipoance ale căror IQ poate fi exprimat printr-o singură cifră? Sau modelul unui politician compromis de afaceri murdare, care îşi modelează discursul public plin de contradicţii în funcţie de linia de moment a partidului care îi acordă imunitate pentru furtişaguri din banul contribuabililor?

Unde s-a rupt echilibrul, unde s-a rupt legătura dintre alegător şi ales? Răspunsul este mai simplu decât pare la prima vedere. Acum mai bine de o sută de ani, Gustave le Bon, membru al Academiei Franceze, întemeietorul psihosociologiei, vorbea despre socialism şi doctrina acestuia, asta înainte de apariţia comunismului. El explică faptul că societatea este dusă înainte de către elite, care trag masele după ele. Este normal, doar marii cărturari şi marii lideri au fost cei care au dus popoarele pe calea progresului, ele au fost cele care au impus schimbarea în bine a ordinii de fapt. Socialismul, mai apoi comunismul, erau adepţii egalitarismului, pe principiul că toţi oamenii sunt egali. dar toţi oamenii nu au cum să fie egali, este o imposibilitate. Unde au cucerit puterea, aceştia au acţionat pentru egalizarea maselor. Cum nu aveau cum să aducă masa la nivelul elitelor, au retezat elitele. Astfel, toţi intelectualii, oamenii de vază, fruntaşii, au fost exterminaţi sau înlăturaţi. Este ceea ce s-a petrecut şi la noi în anii stalinismului. Ulterior, elitele nou apărute erau de origine sănătoasă, dar mult inferioare. Aşa este şi în cazul nostru, liderii politici sunt dintre cei apăruţi în urma anihilării elitelor vechi, interbelice, şi promovaţi ca atare, rude sau urmaşi ale noilor elite comuniste. Iar prestaţia şi cunoştinţele acestora, ca şi tradiţia lor ca elite sunt incomparabile cu cele vechi, exterminate de comunişti în lagăre sau închisori. Găsiţi echivalentul de astăzi al unui Brătianu, de exemplu!

Iar aceste noi elite se feresc ca de foc să facă vreun gest care să amintească de originea lor comunistă. De aceea se feresc de orice gest patriotic ca să nu poată fi interpretat ca şi unul patriotard ca şi pe vremea spectacolelor de stadion de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci ni se spunea că românii au fost cei mai bravi, cei mai grozavi, cei mai şi cei mai, iar cel mai dintre cei mai trebuia să fie conducătorul suprem, Nicolae Ceauşescu. N-am fost cei mai bravi, dar am fost bravi în momentele de cumpănă. N-am fost cei mai grozavi, dar am fost extraordinari când a trebuit. Dar am fost şi altfel în alte momente, şi asta va trebui să ne-o asumăm, cu toată tăria şi toată responsabilitatea.

Dar asta nu întunecă cu nimic faptul că suntem români, şi putem fi mândri de asta. Alte popoare au mult mai puţine momente de glorie, mult mai puţine realizări, au o vechime incomparabil mai mică ca şi a noastră, dar sunt mândri de ei. Noi de ce nu putem fi mândri de noi, de realizările noastre, mai ales că au fost obţinute în condiţii incomparabil mai grele? După cum spunea marele Nicolae Iorga, după atâtea furtuni, „este un miracol că mai avem o ţară şi un steag căruia să ne închinăm”. Ori, acesta nu este puţin lucru.

Chiar nu putem fi mândri de originea noastră, de faptul că suntem români? Trebuie neapărat ca cineva să ne reamintească din când în când de necesitatea mândriei de a fi român? Nu putem fi mândri de noi numai atunci când un mare sportiv şi un mare român ne reaminteşte acest lucru, ridicând centura de campion mondial deasupra capului în faţa întregii lumi spunând „Sunt mândru că sunt român”? Sau când un antrenor român câştigă cu o echipă străină în care juca doar un singur român cupa UEFA şi poartă pe umeri steagul românesc în faţa întregii lumi care urmărea finala la televizor? Doar atunci putem fi mândri de faptul că suntem români? În rest, ne întoarcem la pălăvrăgeala noastră cotidiană, în care politica internă şi ultimele bârfe joacă rolul de prim rang?

Ne-am bătut cu cele mai mari imperii ale momentului şi ne văicărim ca nişte babe pentru fel de fel de mărunţişuri, gen austeritate şi criză. Dacă acum este criză, ce a fost pentru străbunicii noştri în Moldova bântuită de foamete şi tifos în 1917 sau pentru bunicii noştri împilaţi de cotropitorii ruşi? Apocalipsă? Oameni buni, poporul român s-a născut în criză şi atunci a dat ce era mai bun din el, din criză s-a născut prosperitatea de mâine, din criză s-a născut inclusiv România Mare pe care o sărbătorim de 1 decembrie!

Dar este posibil ca un popor cu astfel de tradiţii să se scufunde în timpurile prezente, să uite de ceea ce au realizat strămoşii lor şi să se complacă într-o atitudine de autodistrugere lentă sau rapidă, aruncând la gunoi secole de jertfă şi glorie? Din păcate, răspunsul este afirmativ, este de ajuns să privim în jur. Grecii, care au creat cea mai veche civilizaţie europeană şi cea dintâi democraţie din lume acum două mii cinci sute de ani, astăzi se bat cu scutierii pentru a nu li se impune un regim de austeritate ca să returneze o parte din banii împrumutaţi şi cheltuiţi tot de ei şi pentru ei. Arabii, o civilizaţie înfloritoare acum o mie de ani, astăzi sunt unde sunt, sub regimuri tiranice de care unii abia s-au scuturat, dar votul lor nu se ştie cum va fi, ei încă învinuind lumea întreagă pentru eşecurile lor, făcându-i pe mulţi să îmbrăţişeze cauza fundamentalistă.

Ce vină are Pericle pentru situaţia de astăzi a grecilor? Sau ce vină au arabii de acum o mie de ani pentru situaţia arabilor de astăzi? Sau ce vină are Coandă dacă nepotul său ajunge o secătură? Sau ce vină au străbunicii sau bunicii noştri dacă noi ne arătăm nedemni de moştenirea lor lăsată nouă cu preţul sângelui lor? Dacă noi ne arătăm nedemni de idealul lor, România Mare? Ce pot face ei, cum ar reacţiona ei, dacă noi astăzi uităm în fiecare zi că suntem români, sau plecăm capul ruşinaţi la auzul acestui termen?

Suntem împroşcaţi cu noroi la fiecare ceas de către alţii, care nu prididesc să ne arunce cele mai diferite invective. Dar acesta ar trebui să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Credeţi că Putin s-ar lua de papuaşi, de exemplu? Sau de somalezi? Nu, el şi inamicii noştri se iau de noi fiindcă îi deranjăm, îi supărăm şi le încurcăm socotelile numai prin faptul că încă mai existăm, şi chiar şi asta este o mare victorie. Se iau de noi fiindcă ne consideră o ameninţare pentru planurile lor, dacă nu ar fi aşa nu ar avea de ce să o facă. Şi chiar acest fapt este important, suntem o piedică şi o ameninţare pentru toţi vecinii noştri ce nu ne suportă, şi ar trebui să fim mândri de asta. Se iau de noi, înseamnă că se tem de noi. Se tem de ceea ce am putea fi sau am putea deveni dacă pentru o clipă ne-am aduce aminte de jertfa şi idealul străbunicilor noştri, se tem de o unificare inevitabilă cu Basarabia, pentru ce ameninţare ar reprezenta asta pentru Ucraina, se tem de tot ceea ce însemnă român şi România. Se tem de un stat românesc puternic, care aliat cu Polonia ar putea redeveni stavila expansionismului rusesc spre vest aşa cum a fost în perioada interbelică. Şi această teamă a lor are şi temei.

Restul depinde doar de noi, şi este atât de simplu. Nu trebuie altceva decât să fim români în fiecare zi, nu doar de 1 decembrie. Să fim români, adică drepţi şi corecţi, şi să ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă. Să fii român în fiecare zi nu înseamnă mult, dar poate fi esenţial. La fel cum în fiecare zi te rogi la Dumnezeu şi Îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, la fel să îţi zici că eşti român şi punctum, vorba marelui Eminescu. Înseamnă să fi corect, să refuzi plicul cu şpagă sau să nu îl dai, să vorbeşti politicos şi răbdător în limba română pentru care au suferit atâţia înaintaşi, să dai bună ziua şi să respecţi pe cei care muncesc. Să-l respecţi şi să-i strângi mâna bătătorită a ţăranului ce lucrează pământul şi a celui care mătură strada, la fel cum o strângi pe cea a preşedintelui unei corporaţii, fiindcă toţi muncesc. Să-l tratezi cu respect pe omul care vine la ghişeu, deoarece din mâna lui îţi iei salariul, din taxele şi impozitele plătite de acesta. Şi să-ţi plăteşti taxele şi impozitele, deoarece de acolo vin banii pentru sănătate, învăţământ şi securitate naţională. Şi să nu furi. Toţi cei care fac asta sunt români care îşi fac datoria, sunt eroii zilelor noastre, sunt adevărata Românie, nu cerşetorii de peste hotare.

Uneori, trebuie să li reamintească şi străinilor acest lucru, aşa cum au făcut tinerii români din Franţa care i-au invitat pe francezi să-şi ia banii înapoi daţi cerşetorilor din bolurile cu mărunţiş pe care le ţineau în mâini, un protest foarte inteligent. La fel, aceşti tineri români au arătat o altă faţă Franţei, şi au spus că sunt mândri de originea lor românească. Asta este adevărata Românie, cea profundă, în faţa căreia trebuie să ne descoperim, la fel cum trebuie să ne descoperim în faţa oricărui român ce munceşte.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere.

Până atunci,

La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!

Rusia şi blestemul petrolului

2011-11-20T22:40:00.001+02:00

În vizita sa de luni, 7 noiembrie, de la Moscova, şeful FMI, Christine Lagarde, a avertizat Rusia că se va găsi într-o situaţie dificilă dacă criza datoriilor europene se va transforma în criză economică, deoarece economia Rusiei este dependentă de exporturile de hidrocarburi, care reprezintă mai bine de 60% din exporturile sale. Dacă adăugăm exporturile de minereu şi de cherestea, ajungem la peste 75% exporturi de materie primă. În acest caz, orice cădere de preţuri la petrol sau gaze pe piaţa internaţională va avea un efect devastator asupra economiei ruse, cum s-a întâmplat în 2009, când economia rusă s-a contractat cu 8%. Sau ar trebui mai degrabă să ne amintim de criza rusă din 1998.

Dar faptul că Rusia se bazează în aşa măsură pe exporturile de materii prime, în primul rând petrol şi gaze, are şi altfel de efecte pe termen lung, şi nu numai economice. Este vorba de ceea se numeşte „blestemul resurselor”.

Blestemul petrolului

Democraţia a avansat cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse. Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii. Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită. Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început (vezi Revoltele arabe, proteste şi război civil, Libia, dilema occidentului şi oportunităţile Rusiei şi Robert Gates, Libia şi NATO).

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol). Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974). Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări. A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul. De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului. Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein. Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari). Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale. Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol. Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii. Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein. Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009. La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic. Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua. Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare. La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor. Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

Cazul Rusiei

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate. Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală. Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică. Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat. Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari. Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa. O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult. Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului. Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte. La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală. Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare. Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi. Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi. Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend. Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească. Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014. Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc. Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea. Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin. Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator. Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime. Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă. Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili. Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi. Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma. Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea. Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea. Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există. Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta. Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul. Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.

Românii şi anticomunismul

2011-11-15T00:01:00.000+02:00

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de la revoltele anticomuniste de la Braşov, din 1987. 15 noiembrie 1987, o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri. Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca şi dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles acum doi ani, în cadrul unor manifestări fastuoase de la Berlin marcate a aniversa douăzeci de ani de la acel eveniment. Până la urmă 9 noiembrie 1989, această dată va rămâne ca şi data oficială a căderii comunismului.

Câţi dintre participanţii de acum doi ani ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui? În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun? Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962. Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el. Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşan. În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români. Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii. Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (vezi Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945. Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani. După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ. Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi. Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia. De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta. Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955). Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere. Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator. Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu. Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.